„Şcoala şi gazeta s-au născut în România. Din aceiaşi nevoie. Prin aceleaşi voinţi. Cu aceiaşi oameni. Putem spune că presa s-a ivit ca o eflorescenţă practică şi lucrativă a culturii. La noi, ea a fost abecedarul însuşi al naţiei. Primii dascăli ai românilor au fost şi primii ei gazetari. La început a fost gazetarul...” (Dem. Teodorescu, 1939)
Motto-ul introductiv vine să sublinieze importanţa publicisticii. Presa constituie, în orice vreme şi în orice ţară, un pion esenţial. Ea divulgă multe adevăruri şi conturează imaginea peisajului social. A fi jurnalist implică a avea vocaţie sacră, a spune adevărul, asumându-ţi palmele criticilor vremii.
Presa românească a avut şi norocul de a jongla cu nume mari: Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, dar oamenii mari au parte şi de destine zbuciumate. Acesta a fost şi cazul mentorului gândirist. Nichifor Crainic  a reprezentat  un nume sfânt, un destin tainic ce s-a ivit la răscrucea istoriei, dar care a stârnit numeroase controverse deşi  lumea paginilor sale dovedeşte o profundă pricepere şi un veritabil talent literar. El a venit dintr-o adâncime de două mii de ani: „M-am ivit în lumina lumii venind dintr-o adâncime de două mii de ani. Hrisoavele vechimii mele n-au fost niciodată scrise. Le port în sângele  care bate încă în tâmpla căruntă. De câte ori  mă gândesc la trecutul neguros al obârşiei neamului meu, de pe grindul acesta unde am ajuns, mi se pare că mă plec spre fundul unei prăpăstii fără măsură, din taina căreia licăre izvorul de viaţă ce urcă până peste mine. Eu nu cobor de pe culmile istoriei, ci mă urc din peşterile anonimatului. Boierii coboară şi adesea coborâşul lor e alunecare, ţăranii suie din greu, cu trudă mare. De aceea, cugetul luminos al acestei obârşii anonime mi-a dat totdeauna sentimentul înălţării, al biruinţii şi al răzbunării unei soarte mocnite sub grămada veacurilor” .
Literatura de sertar a fost plămădită cu sudoare, scrierile artiştilor fiind confiscate, arse, rătăcite prin sertarele securităţii, ascunse de familii şi prieteni prin streşinile caselor şi pe sub duşumele. Alteori, ţintuiţi în camera închisorii, aceştia zgâriau cu acul pe bucăţica de săpun pe care deţinutul politic o economisea special.
Din dorinţa de a-şi răcori sufletul chinuit, condamnatul opta pentru actul creator, voind să dezvăluie întregii umanităţi suferinţele, remuşcările, calvarul la care erau supuşi. Aşa s-au născut şi memoriile, jurnalele care radiografiau viaţa de celulă. Consider că aceasta este literatura veridică, viaţă adevărată pentru că, în acest fel dorinţa de a scrie devine mai puternică, vrând parcă să răzbune timpul şi atrocităţile comise de unii actanţi ai respectivelor vremuri.
Proza memorialistică constituie o altă verigă ce conturează literatura căci, în fond, o carte de memorii cuprinde povestea unei vieţi şi direct sau indirect, povestea unei istorii. În naraţiunea  memorialistică autorul încheie un pact autobiografic şi un pact istoric, „el îşi scrie viaţa după ce o trăieşte şi, din această pricină, viziunea scriptorului poate schimba sensul faptelor trăite” .
Eugen Simion opinează că memorialul constituie un pariu cu literatura şi cred  că şi cu viaţa, cu destinul scriitoricesc. Balzac credea că scriitorul este un institutor al oamenilor şi istoria vieţii lui se identifică cu cea a operelor sale.
Nichifor Crainic şi-a redactat memoriile, cucerindu-şi răgazul introspecţiei şi al meditaţiei asupra propriei vieţi. Timp de trei ani, în inima Transilvaniei, sub imperiul anonimatului, Nichifor Crainic şi-a început spovedania, mărturisind ritualic, sincer: ”Memoriile lui Nichifor Crainic reprezintă autocontemplaţia unui destin, retrăirea febrilă a unui destin şi asumarea acestui destin cu zilele lui albe şi negre, până la momentul rupturii care a făcut cu putinţă contemplaţia ( …) o albie de viaţă cu torentul ei cu tot şi cu navigator cu tot… ”  .
Profilul literar al lui Nichifor Crainic a cunoscut  şi o vastă afirmare pe tărâmul publicisticii. S-a manifestat euforic în publicaţii precum Calendarul, Cuvântul, Curentul şi a fondat revista Gândirea, o culminaţie a împlinirilor.
Calendarul era un cotidian politic de orientare antiguvernamentală în primul an, ulterior situat pe poziţii de dreapta. A apărut la Bucureşti (25 ianuarie - 23 martie 1932; 8 iunie 1932-31 decembrie 1933), avându-l ca director pe Nichifor Crainic. Acesta considera politicianismul incapabil de soluţii pentru înlăturarea mizeriei şi şi-a propus să-l combată, pentru că el se  opunea dezvoltării energiilor creatoare ale naţiei.
Fondatorul revistei Gândirea mărturisea în Memorii că inginerul Zamfir Christodorescu i-a pus la dispoziţie fondurile necesare unui an de apariţie „fără nici o obligaţie decât aceea de a scrie adevărul pur, ceea ce îmi convenea de minune”  .
Programul Calendarului a constat într-un naţionalism constructiv, într-o susţinere a mişcărilor ce mijeau în acea direcţie: Calendarul devenea deci ziarul naţionalismului constructiv sau organul tuturor categoriilor sociale cum reieşea şi din subtitlul lui: ”Ca urmare, voi susţine toate mişcările ce mijesc convergent în această direcţie şi voi combate toate curentele contrare intereselor de viaţă ale românismului” .
Preţul ziarului fusese, la început, de doi lei; apoi de 1 leu.
Calendarul a fost şi victima unui boicot iniţiat de către Pamfil Şeicaru. Pachetele ziarului au zăcut vreo două săptămâni prin gări şi n-au fost ridicate de depozitarii intimidaţi. Dar cu ajutorul simpatizanţilor curierului  coaliţia a fost înfrântă şi lovitura s-a întors în favoarea Calendarului: „Mii şi mii de scrisori sosite din ţară salutau noul ziar ca pe un mare eveniment românesc. Erau cititori care îl vor colecţiona număr de număr  pentru a-l păstra până azi în casele lor”  .
În câteva luni Calendarul a devenit a treia gazetă de tiraj din ţară.
Guvernul Iorga-Argentoianu a suprimat Calendarul, iar redactorii au fost arestaţi. În acest timp, Nichifor Crainic era plecat la Chişinău să-şi ţină cursul. Cauza suprimării era articolul lui Dragoş Protopopescu în care îndemna pe studenţi să pălmuiască obrazul puhav al lui Argentoianu.
Calendarul avea  la bază doctrina creştină: „În consecinţă Calendarul a susţinut toate mişcările de caracter naţionalist şi de reînnoire morală, întemeiate pe ideea creştină”  .
Articolele de fond - cele mai multe semnate de director-criticau haosul economic, scumpirea zahărului, politica de expectativă a guvernului faţă de încheierea unor convenţii comerciale cu Germania fascistă: „Când interesele noastre coincid cu cele franceze, scrie Crainic, vom fi alături de Paris şi invers” .
Nichifor Crainic se declara adeptul înfiinţării unei ligi împotriva comunismului, al apropierii de fascismul german, ceasornicul Europei.
Articole anticomuniste au semnat şi C. Branzeiu - Spre un front al ortodoxiei, Dragoş Protopopescu - Vaida şi Garda de Fier, Toma Vlădescu – Extremismul de dreapta.
 Asasinarea lui I. G. Duca a determinat şi suspendarea ziarului: „Calendarul a fost suprimat (...) Pe urma Calendarului îmi rămâneau câteva milioane de datorii, pentru care aveam să muncesc şapte ani ca să le acopăr ”.
Prezentul ziar a susţinut pe Octavian Goga, despărţit de Averescu, pe Grigore Forţu, pe Corneliu Codreanu şi pe A. C. Cuza.
Colaboratori ai Calendarului au fost: Grupul Axa ( primul mănunchi de intelectuali introduşi în mişcare): Mihail Polihroniade, Vasile Marin, Alexandru Constant, Victor Ion Vojean.
De asemenea, Mihail Stelescu a făcut o serie de comunicări de la tribună, toate scrise în redacţia Calendarului.
Tudor Vianu semnează articolul Probleme de cultură generală, iar Lucian Blaga:  Pitorescul ca revelaţie (nr. 32/1932).
Emil Cioran semnează două articole: Prescripţii pesimiste asupra istoriei (nr. 90 / 1932) şi Cultură şi viaţă (nr. 220 / 1932), iar Gib I. Mihăescu rămâne colaborator în anii 1932 şi 1933.
Colaborează cu  versuri Lucian Blaga, Ion Pillat, Gherghinescu Vania, N. Crevedia; cu proză: Gib I. Mihăescu, Adrian Hurmuz (Bancherul cu părul de aur, roman politic apărut în foileton) , Vasile Voiculescu (Răzvrătirea dobitoacelor, schiţă).
Rubricile Calendarului se intitulează Calendarul cultural, Calendarul literar şi artistic, Foileton, Calendar feminin, Spectacole, Din străinătate.
„Cronica plastică” era semnată de Al. Busuioceanu, cea „literară” de G. M. Zamfirescu, C.D. Ionescu şi Ovidiu Papadima; „cronica muzicală” de C. Brăiloiu.
Printre colaboratori se remarcă şi Paul Sterian, G. Gregorian, Gh. Mugur.
Preocuparea principală a directorului în Calendarul a fost revizionismul şi combaterea lui : „În sumedeniile de articole din Calendarul preocuparea mea centrală e revizionismul şi combaterea lui ” .
Tot în Calendarul Crainic afirmă intangibilitatea tratatelor de pace „deci punctul de vedere antirevizionist, titulescian, împotriva naţionalistului” .
Sâmburele creştinismului a încolţit permanent în redacţia Calendarului: „Eu am ţinut să fiu nu numai un ziar creştin, ci unul care să impun presei preocuparea de Biserică şi de problemele ei. Istoria scrisului cotidian stă dovadă că înainte de apariţia mea, în presa din România n-au existat asemenea preocupări. Azi cel puţin jumătate dintre ziare au rubrici religioase şi bisericeşti, după modelul celor inaugurate de mine. Chiar dacă admitem că aceste ziare o fac din concurenţă faţă de cititori, inovaţia mea e totuşi un real folos ideii creştine: ea e cinstită şi propagată în loc să mai fie atacată sau îngropată în indiferenţă. În ce priveşte Calendarul, el a fost un ziar pe de-a-ntregul creştin. Am ţinut să realizez un ziar creştin fără ajutorul Bisericii şi am izbutit ”.
S-a ocupat în acest fel de preoţime şi de nevoile ei, opinând că preotul nu trebuie să se amestece în politică.
Cuvântul constituie o altă publicaţie care s-a manifestat politic. Acesta apare la Bucureşti ( 4 noiembrie 1924- 1 ianuarie 1934; 1 iunie 1937- 17 aprilie 1938; 14 octombrie 1940- 24 ianuarie 1941).
Fondatorul acestuia era Titus Enacovici, inginer „Rezultatul acestor concedieri a fost întemeierea ziarului Cuvântul. Un inginer, Titus Enacovici, care dăduse mari lovituri financiare îndată după război şi care, cu cinică francheţe se lăda cu ele, finanţa Neamul Românesc în vederea unui eventual arivism politic. Felul cum am fost concediaţi  l-a indignat şi l-a hotărât să întemeieze Cuvântul împreună cu noi ”.
Spre nemulţumirea lor, pe frontspiciu a apărut ca director C. Gonopol, „un om cu experienţă în bucătăria gazetărească ”.
Colectivul de redacţie cuprindea personalităţi precum: C.Gonopol (dir. 1937- 1938) , Pamfil Şeicaru (până în 1928), Cezar Petrescu, Nichifor Crainic ( până în 1932), I. Dragu, G. M. Ivanov, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Vladimir Ionescu, Isaiia Tolan, Nae Ionescu ( până în 1926).
Nae Ionescu definea programul Cuvântului clar: „Noi nu suntem conducătorii unei mişcări, ci reflexul unei stări de fapt. Este bine totuşi să precizăm: reflexul critic ca să ştie toată lumea ” .
În anii 1924- 1933 ziarul dezbătea probleme politice, economice, sociale şi culturale, criticând atât partidele guvernamentale, cât şi pe cele din opoziţie – Partidul Ţărănesc şi Partidul Liberal, faţă de guvernul lui Nicolae Iorga, din 1931, având o atitudine critică moderată.
Sub direcţiunea lui Titus Enacovici, ziariştii au beneficiat de o totală libertate „ Titus Enacovici a dovedit marea calitate de a ne lăsa să facem ziarul cum vrem noi. Un an şi jumătate cât am colaborat acolo, atitudinea ideologică a Cuvântului a fost fixată de mine şi toate articolele semnate Cuvântul îmi aparţin”.
Cuvântul a fost şi adeptul carlismului: „Cuvântul a fost cel dintâi ziar şi aproape singurul, care a luat acesată răspicată atitudine, definită mai apoi sub numele de carlism”.
Nae Ionescu a primit şi el cu o bucurie fulgerătoare propunerea de a-l înlocui pe Nichifor Crainic la ziarul Cuvântul, declarându-se carlist. După moartea neaşteptată a lui Titus Enacovici, Nae Ionescu a devenit proprietarul Cuvântului.
Cuvântul avea înscrise în program ortodoxismul şi monarhia. El reapare în toamna anului 1940 ca Organ al mişcării legionare şi dispare o dată cu aceasta. Rubricile ziarului se intitulaeză Litere şi arte, Anchetele politice, Corpuri legionare, Informaţii, Economice, Ştiri diverse, Ultima oră.
Semnau articole politice Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic ( Bolşevismul latent, nr. 2/ 1924), Radu Miroslav (Alianţa antibolşevică, nr. 46/1925), C. Gonopol ( Exteriorizarea democraţiei, nr. 123/ 1925), Lucian Blaga ( Ceva despre Masarik, nr. 96 şi 108/ 1925), Octav Onicescu ( Lupta pentru libertate, nr. 3066/  1933).
La pagina literară colaborau, între alţii, Cezar Petrescu cu Scrisori din Paris (nr. 686/ 1927), Note pe marginea cărţilor (nr. 799/  1927), Mircea Eliade cu eseurile Mitul arghezian (nr. 657/ 1927), Pagini orientale (nr. 696/ 1927), Itinerar spiritual (nr. 857/ 1927), Opera lui Hasdeu (nr. 832/ 1927), M. Sebastian cu Consideraţii asupra romanului modern (nr. 895/ 1927), Perpessicius cu Menţiuni critice (nr. 916/ 1927).
Cronica muzicală era semnată de G. Breazul, cronica plastică de Oscar Walter Cisek, cea dramatică de Pamfil Şeicaru şi cea ştiinţifică de D. Voinov şi Octav Onicescu.
Între anii 1928 şi 1930 şi în 1940 şi în 1941, Cuvântul nu conţinea pagină literară. Mircea Eliade semna articolul Speologie (nr. 3130/ 1938), Tudor Arghezi- Cronica plastică, Perpessicius- Cronica literară, Liviu Rebreanu- un fragment din romanul Gorila, Emil Cioran- eseul Fragmente de cartier latin.
Colaboratori ai Cuvântului erau şi Petru Manoliu, Tiberiu Crudu, I. Vinea, G. Vîlsan.
Nichifor Crainic s-a dăruit cu fervoare paginii scrise, consacrându-şi zile şi nopţi, expunând doctrina ortodoxistă în paginile Gândirii, revistă tradiţională, ortodoxistă şi autohtonistă de prestigiu în perioada interbelică. A apărut la Cluj, bilunar (1 mai 1921- 5 decembrie 1922), la Bucureşti, bilunar (20 decembrie 1922- 1-5 aprilie 1925), apoi lunar (iunie 1925, februarie 1926- mai 1933, octombrie 1934- iunie- iulie 1944).
Fondatorii erau Cezar Petrescu, D.I. Cucu, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Gib I. Mihăescu, iar redactorii: Cezar Petrescu (1921- 1926), D. I. Cucu (1921), Tudor Vianu (1926), Nichifor Crainic (1926- 1944).
La început Nichifor Crainic s-a dovedit neîncrezător şi decepţionat în privinţa Gândirii „În răstimp, o scrisoare de la Cluj a lui Lucian Blaga îmi vestea proiectul unei noi reviste literare cu numele Gândirea plănuită de Cezar  Petrescu, Adrian Maniu, Gib Mihăescu şi el. Blaga ne cerea colaborarea, lui Busuioceanu şi mie. Pe Cezar Petrescu îl cunoscusem înainte de a pleca eu din ţară, ziarist fugitiv împreună cu Pamfil Şeicaru, când la Adevărul lui C. Mille, când la Bucovina din Cernăuţi. La Hiena, revistă de frondă a lui Şeicaru, începuse să publice Scrisorile unui răzeş, schiţe de stil sadovenesc, ce vădeau un talent în formaţie.(…) Odată cu colaborarea noastră de la Viena, i-am scris lui Cezar Petrescu şi lui Blaga  că eu n-am încredere în revistă, aşa cum o plănuiesc ei şi că, din prietenie, voi trimite câte ceva, în mod provizoriu. La întoarcerea în ţară voi scoate o revistă aşa cum o înţeleg eu, cel de acum. Preţuiam însuşirile literare ale fiecăruia, ca poeţi şi prozatori, dar nu vedeam la nici unul experienţa necesară pentru a conduce o revistă şi a-i da un rost  mai înalt decât acela de simplu magazin literar. Primele numere examinate cu drăgăstoasă emoţie îmi dădeau dreptate. Colaborările literare aveau nivel artistic, dar articolele, cronicile şi notele erau dibuiri la întâmplare fără linie, şi semnalări de mediocre şi obscure publicaţii franceze sau aspecte din expresionismul german. Afară de acestea, printre colaboratori răsăreau nume ce dădeau paginilor un aspect de conglomerat heteroclit, pe care niciodată nu l-ar fi admis într-o revistă condusă de mine. După câtăva vreme, apare un articol prim, al lui Cezar, dacă mi-aduc bine aminte, în care scriitorii înaintaşi erau atacaţi cumplit şi valoarea lor tăgăduită cu un negativism pe care nici o idee nouă de artă nu-l îndreptăţea. Acest iconoclasm ieftin, cu miros de futurism italian  sau de dadaism elveţian, mi-a displăcut total şi m-a revoltat. (…)
Am luat condeiul şi i-am scris lui Cezar Petrescu că atitudinea iconoclastă a revistei e inadmisibilă şi nu el, care merge pe linia tradiţiei, e îndreptăţit să dărâme trecutul” .
Aşadar, Crainic a refuzat în mod categoric iconoclasmul care era nociv într-o revistă literară.
Gândirea a cunoscut o serie de transformări: s-a mutat de la Cluj la Bucureşti şi s-a tipărit la Cultura naţională, dar în scurt timp a fost refuzată, Crainic declarând în memoriile sale „Gândirea era în primejdie să dispară, mai ales că Cezar, nu tocmai îndemânatic administrator, avea o datorie de 200000 lei la tipografie. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la prinţul Carol. I-am povestit cazul şi l-am rugat să acorde înalta-i ocrotire acestei reviste, pe care o cunoştea bine. Prinţul a ordonat ca Gândirea să se imprime gratuit la tipografia Fundaţiei şi să i se plătească datoria la Cultura naţională. Am salvat-o o dată. Câţiva ani de zile ea a ieşit regulat, având existenţa materială asigurată. Doar hârtia rămânea în sarcina noastră. Zic a noastră, fiindcă de la întoarcerea mea în ţară, linia revistei începe să se clarifice, parte din colaboratori dispar şi vin alţii în loc, iar grija materială începând in anul III o port aproape numai eu, deşi director pa copertă rămâne Cezar Petrescu” .
Nichifor Crainic l-a introdus şi pe G. M. Ivanov în cercurile Gândirii, unde scria lucruri interesante din cultura rusească.
Gândirea a cunoscut şi critici înverşunate. De exemplu, E. Lovinescu credea că acele condiţii literare şi tipografice „fac din ea o interesantă publicaţie de familie şi un preţios album” . Lovinescu impută Gândirii faptul de a nu fi promovat decât puţine talente noi, gruparea ei fiind constituită pe baze de strictă mutualitate, cu excluderea generozităţii faţă de tineri, „calitatea primordială a oricărei reviste”
Crainic răspunde asalturilor duşmănoase, prezentând revista ca victimă şi susţine că ea s-a apărat prin afirmaţie, nu prin negaţie: „Deosebirea dintre Gândirea şi adversarii ei recenţi trebuie subliniată pentru o eventuală orientare a acestora din urmă. Gândirea şi-a formulat un crez prin afirmaţie, iar nu prin negaţie. (...) De aici caracterul constructiv al Gândirii şi numai în limitele necesităţii combativ” .
Nici Tiparniţa literară nu s-a constituit în parte beligerantă faţă de Gândirea. La fel şi Kalende, care contesta categoric teza înclinaţiei poporului român spre religiozitate.
Colaborator sau fondator, Nichifor Crainic s-a afirmat şi în publicistică, promovând imaginea presei româneşti, urmărind să convingă, să edifice, să formeze, să ridice ascultătorul la scara unor valori care transced persoanei.
Activitatea publicistică a reprezentat o altă constantă a pregătirii teologice. În calitate de student, N. Crainic a colaborat la: Revista ortodoxă, Lumina nouă, Căminul nostru - ce apăreau în Bucureşti; Viaţa literară, Ramuri - din Craiova; Cosânzeana -  din Orăştie; Revista politică şi literară - din Blaj; Luceafărul - din Sibiu, într-un repertoriu general al spaţialităţii româneşti valorizată ca paradis, în condiţiile unei trăiri mistice - ţelul suprem al credinţei.

Bibliografie critică selectivă:
1. Crainic, Nichifor, Zile albe, zile negre- Memorii (I), Casa Editorială Gândirea,      Bucureşti, 1991
2. Hangiu, Ion, Dicţionarul presei literare româneşti (1790- 2000), Ed. Institutului  Cultural Român, Bucureşti, 20042.
3. Lovinescu, Eugen, Critice, Vol III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982
4. Micu, Dumitru, Gândirea şi gândirismul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975
5. Simion, Eugen, Genurile biograficului, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002

Profesor de  limba română, Chiriloiu Daniela Florentina
Școala Gimnazială „Gabriel Marinescu”, Tigveni
(Postat noiembrie 2014)

• Prec
• Mai departe