Trăim într-un ritm trepidant, într-un mediu încărcat de informaţii pentru elevii noştri care îşi petrec cea mai mare parte a timpului lor pe reţelele de socializare şi ne străduim să îi transformăm în cei mai buni elevi la materia pe care o predăm. Dar oare nu am uitat ceva? Oare nu mai este şi un alt lucru esenţial pe care să îl transmitem elevilor noştri, şi anume buna-cuviinţă, cea mai greu de predat elevilor de astăzi?
Într-una din lucrările sale, filosoful moralist Seneca a scris: “Ceea ce nu opreşte legea, opreşte buna-cuviinţă”. Această afirmaţie se referă la legile Imperiului roman, dar ea a rămas valabilă şi pentru legile statelor până în zilele noastre, căci niciun legiuitor nu a făcut, până acum, o lege care să cuprindă toate raporturile dintre oameni, în orice împrejurare, spre a nu mai fi nevoie de regulile bunei-cuviinţe.
Legea statului este obligatorie, buna-cuviinţă este voluntară. Legea statului nu ne obligă să ajutăm un bătrân, o doamnă cu un cărucior să se urce în autobuz, să cărăm sacoşa vârstnicei care locuieşte în apropiere, să fim recunoscători dar nici nu ne opreşte să invidiem, să urâm, să fim bădărani sau să folosim un limbaj obraznic. Faptele şi atitudinile care vădesc o aleasă purtare le datorăm bunei-cuviinţe, ale cărei reguli le urmăm de bunăvoie, convinşi fiind că aşa e bine, aşa e uman, aşa trebuie să se poarte oamenii între ei, spre a trăi în pace şi bună înţelegere.
Aplicarea legilor unui stat este supravegheată de organele sale executive. Respectarea regulilor bunei-cuviinţe este observată şi controlată de părinţi, profesori, colegi, de oricine şi-n tot locul. Oricine are dreptul de a atrage atenţia unui necuviincios, că fapta sau vorbele lui sunt contrare regulilor bunei-cuviinţe, iar dacă nu totdeauna i se spune în faţă, cei ce au văzut sau au auzit necuviinţa lui pot să-i formeze o atmosferă defavorabilă între cei din jur, mai ales în mediul şcolar. Şi cui îi place să fie apreciat ca lipsit de bună-cuviinţă?
Cel ce calcă legea e pedepsit, dar elevul care calcă regulile bunei-cuviinţe e certat de profesor şi probabil iertat. Într-un mediu şcolar ideal, elevii ar trebui să respecte regulile bunei-cuviinţe din convingere ori cel puţin de ruşine faţă de cei care îl văd sau îl aud.
Este o legătură între sensibilitatea unor oameni şi  buna-cuviinţă, dar nimeni nu poate spune că e cunoscător al bunei-cuviinţe fără să o fi învăţat de la cineva, fără educaţie. Buna-cuviinţă este rezultatul educaţiei, este efectul educaţiei, este chiar scopul educaţiei. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, buna-cuviinţă era printre materiile de învăţământ ce se predau obligatoriu în şcoli sub diferite denumiri. La români se numea hristoitie. Primul autor de manual de hristoitie în limba română a fost Anton Pann, care în 1834 a publicat lucrarea în versuri “Hristoitie au şcoala moralului, care te învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune”.
Buna-cuviinţă, făcând parte din morală, din etică putem să o numim o “ştiinţă a purtării” şi, ca toate ştiinţele, e în continuă evoluţie, în continuu progres, e în pas cu civilizaţia şi noile invenţii. Regulile fundamentale ale bunei-cuviinţe nu cad, nu se demodează şi nu se desfiinţează. În zilele noastre, când deosebirile şi distanţele dintre ţări şi continente se micşorează datorită mijloacelor rapide de informare, internetului şi reţelelor de socializare, dând posibilitatea elevilor de toate naţiunile să facă schimburi culturale şi de idei, este necesar să se cunoască cât mai multe reguli universale de purtare, pe care toată lumea civilizată le practică, în vorbire, în gesturi şi mai ales în fapte. Deci profesorul ar trebui să îi înveţe pe elevi în primul rând să fie oameni buni şi bine educaţi, indiferent de timpul în care se face educaţia.
                    
Profesor Pop Ana-Maria
Şcoala 14 „Al. Davila” Piteşti
(Postat noiembrie 2014)

• Prec
• Mai departe