„Articolul-definit (enclitic) și nedefinit (proclitic) - reprezintă în limba română, modalitatea (gramaticală) afixală de integrare enunțiativă, statut care îl diferențiază de determinanți (care aparțin nivelului lexical)". Prin manifestările sale - enclitică, proclitică și zero, articolul este considerat morfem gramatical, expresie a categoriei determinării. Față de ceilalți determinanți care sunt doar compatibili cu rolul de stabilire a relației referențiale, articolul asigură permanent grupului nominal funcția de integrator enunțiativ.
„O clasă gramatical eterogenă este și cea a proformelor, care - în virtutea capacității de „a sta în locul altora”- reunesc unități lingvistice gramaticale foarte diferite". (8*) Raportul pe care îl stabilesc proformele cu alt component al comunicării, în funcție de context, poate fi un raport anaforic și, mai rar, unul cataforic. Pronumele, substitutele numerale, pronumele adjectivale și cele adverbiale fac parte din clasa proformelor. Clasa substitutelor, care se suprapune în mare parte peste cea a proformelor, are ca particularitate semantico-funcțională completarea informației referențiale prin raportare la un alt component al comunicării. Nu pot face parte din această clasă pronumele personale de persoana întâi și a doua, care se identifică direct cu protagonistul comunicării, precum și unele pronume nepersonale (interogativele „cine”, „ce”, negativele „nimeni”, „nimic”, nehotărâtele „fiecare”, „oricine”), care au o utilizare generică.
Pronumele personale, alături de alte unități lingvistice (adjective, pronume demonstrative, adverbe) implicate în situația de comunicare al cărei mesaj este raportat la coordonatele cadrului situațional (locator, destinatar, moment al enunțării), constituie categoria deicticelor. Unitățile lexicale care stabilesc relații, în limitele enunțului, între cuvinte, grupuri de cuvinte, la nivelul propoziției, între cuvinte, grupuri de cuvinte și propoziții, la nivelul frazei, formează clasa jonctivelor. Din această clasă fac parte prepoziții, conjuncții, pronume, adjective și adverbe relative, asigurând organizarea frastică a comunicării. Cu clasa jonctivelor interferează clasa conectorilor, care stabilesc relații între propozițiile componente ale enunțului, dar și relația dintre unități comunicative, sintactic independente (unul sau mai multe enunțuri succesive). Conectorii sunt cei care asigură coerența comunicării, corelând frastic și transfrastic componentele la nivelul textului.
„Dintre jonctive cele mai multe conjuncții - mai ales cele coordonatoare - funcționează atât la nivel frastic, cât și donatoare și relativele îndeplinesc mai ales emfatică a propozițiilor subordonate se face cu statutul lor sintactic. Conectorii transfrastici au în raporturile dintre fragmente sintactice adesea rol de conectori transfrastici, pe când conjuncțiile subordonatoare, funcția de liant interpropozițional".
Formă de manifestare a caracterului dinamic al limbii, procesul trecerii de la o formă de vorbire la alta este relevat de particularitățile gramaticale specifice ale unităților lexicale, de cuprinderea lor în clase lexico-gramaticale. Astfel există situații în care același cuvânt pare a se încadra la mai multe părți de vorbire, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu omonimie lexico-gramaticală, realizată prin procedeul numit schimbarea valorii gramaticale, sau mai tehnic, derivare improprie sau conversiune.
Putem avea de-a face cu omonimie provenită din acumularea unor omonimii simple, banale. Omonimiile morfologice la cuvinte cu corp fonetic redus, monosilabice sau chiar nesilabice, produc adesea greșeli de analiză. Pentru evitarea acestor greșeli trebuie avute în vedere mai multe caracteristici specifice fiecărei unități lexicale și contextul în care acestea apar. De exemplu, pentru un se face distincția cu pluralul semantic „niște”, caz în care acesta este articol, sau cu pluralul „unii”/ „unele” - și în cazul acesta vorbim de adjectiv pronominal. În cazul părții de vorbire neflexibile confuzia între omonime este evitată în funcție de cuvintele care o urmează sau nu, ex.: „locuiește deasupra”, unde „deasupra” este adverb, iar în exemplul „deasupra noastră”, este prepoziție.
Distincția între prepoziție și conjuncție se poate face în funcție de cuvântul care urmează după respectivul cuvânt. Astfel, după prepoziție poate urma orice parte de vorbire în afară de verb la mod personal, situație caracteristică însă pentru conjuncție. Așadar, în construcția „până a înserat”, „până”, este conjuncție, iar în construcția, „până seara” - este prepoziție. Astfel, urmărind cuvântul care precede unitatea lexicală respectivă, înlocuindu-1 cu un sinonim, luând în calcul accentul sintactic și punctuația (interdicția sau acceptarea virgulei), putem evita greșelile de analiză gramaticală, recunoscând corect clasificarea cuvintelor. Această clasificare are importanță atât în practica limbii materne, cât și în însușirea unei limbi străine.
Cârstea Diana Luminița
Profesor învățământ primar, Școala Gimnazială „Al. Davila” Pitești
(Postat noiembrie 2018)