Strategii pentru îndrumarea, pregătirea şi optimizarea
lecturilor în rândul elevilor
Lectura operelor literare, ca mijloc de instrucţie şi educaţie, are o importanţă deosebită în pregătirea tinerilor la intrarea în viaţă, în alegerea profesiunii şi a modelului de urmat.
Adrian Marino stabileşte următoarele modalităţi de lectură: lectura-informaţie, lectura-distracţie, lectura-refugiu (formă de evaziune), lectura-plăcere, lectura-cultură, lectura-existenţă. Lor li se pot adăuga, cu eventuale suprapuneri, lectura de întreţinere, de îmbunătăţire a profesiei, lectura ca recreere, divertisment, cale spre cunoaşterea culturală sau ştiinţifică, lectura-curiozitate etc. Ca alte forme se pot aminti, de asemenea, lectura-drog şi lectura-tranchilizant, privite ca valori terapeutice.
Cititorul poate fi pasionat, cel care străbate fără alegere tot felul de cărţi şi trăieşte din influenţa şi modelul lor, ocazional, dar cu formaţie multilaterală, cititorul cu pasiuni de etalare a cunoştinţelor, cititorul analist, cititorul-filosof, cu tendinţe de critic de idei, cititorul snob, cititorul la care literatura devine materie şcolară etc.
Întrucât lectura este „un eveniment al cunoaşterii”, studiul cărţilor de către elevi impune organizarea, îndrumarea şi supravegherea de către profesori, întocmirea listelor bibliografice, controlul cititului, al lecturii, folosirea acesteia etc. Mulţi profesori, însă, se confruntă cu o realitate care adeseori îi descumpăneşte: elevii lor nu citesc, nu valorizează lectura, într-un cuvânt nu se simt motivaţi pentru acest efort intelectual.
Elevii care nu citesc sunt prinşi într-un cerc vicios: citesc cu greutate, nu le place să citească, nu citesc mult, nu înţeleg ceea ce citesc.
Pentru a transforma elevii în cititori mai buni este nevoie de o viziune integratoare, de o regie, de „o punere în scenă”, regizorul aşteptat fiind profesorul. Un prim pas al acestei puneri în scenă este clarificarea ţintelor lecturii în şcoală, a competenţelor şi atitudinilor pe care profesorul îşi propune, conform programei, să le formeze prin studiul literaturii. Scopul studiului literaturii în şcoală este formarea unor abilităţi (competenţe) pentru diverse tipuri de lectură: lectura de informare, lectura de plăcere, lectura instituţionalizată.
Şcoala are menirea de a forma un lector competent, dar şi un cititor care să-şi formeze gustul propriu pentru lectură, astfel încât să fie un cititor activ pe tot parcursul vieţii. Faptul că programele actuale sunt puse sub semnul comunicării are drept consecinţă conceperea lecturii atât ca act de cunoaştere cât şi ca act de comunicare (textul devine astfel dinamic, fiind un dialog al receptorului cu textul, participare activă la procesul de reconstruire a sensurilor).
Pe de altă parte, activităţile de producere a mesajelor orale şi scrise pe marginea textelor discutate în clasă au o pondere importantă în cadrul orelor de literatură pentru că ele demonstrează nivelul abilităţilor de înţelegere, analiză şi interpretare ale fiecărui elev.
Principalele orientări în didactica lecturii pot fi sintetizate în trei modele: modelul cultural, centrat pe profesor, în care predomină transmiterea de informaţii despre text ca produs cultural, modelul lingvistic care solicită de regulă participarea activă a elevului, fiind asociat frecvent cu tehnici de analiză lingvistică, având un caracter pronunţat analitic, şi modelul dezvoltării personale centrat pe elev, în care predomină valorizarea reacţiilor personale în receptarea textului; accentul cade pe motivarea elevului pentru lectură prin corelarea temelor şi aspectelor întâlnite în textele literare cu experienţa personală a acestuia. Fiecare dintre aceste modele are avantajele şi dezavantajele sale. Noile programe nu exclud niciuna dintre cele trei tendinţe de studiu al literaturii, dar un accent prioritar îl au ultimele două modele. Pentru ca lectura să devină mai motivantă pentru elevi, există câteva principii considerate esenţiale:
# Lectura să fie centrată pe sensurile pe care un text le poate genera;
# Lectura să fie interactivă (receptorul intră în dialog cu textul, pune întrebări, încearcă să formuleze răspunsuri personale);
# Lectura să fie exersată (elevilor li se creează oportunităţi de a citi în scopuri diverse texte variate; profesorul foloseşte în mod consecvent la orele de literatură un algoritm de lucru cu textul);
# Lectura să aibă un scop pe care elevii să-l poată identifica (plăcere, cunoaştere, descoperirea unor strategii de lectură etc.);
# Lectura să fie încurajată (prin atitudinea personală a profesorului care valorizează lectura, dar şi prin feed-back).
Nu este suficient ca profesorul să fie de acord cu aceste principii, el trebuie să le pună şi în practică, în timpul orelor de literatură pe care le regizează.
Ora de literatură trebuie să se bazeze, în primul rând, pe lucrul cu textul. Aceasta înseamnă că în cadrul unei lecturi dirijate de către profesor, elevul deconstruieşte textul pentru a-i reconstitui semnificaţiile.
Judit Langer identifică patru relaţii care se creează între cititor şi text:
- a păşi din exterior spre interior - intrarea în lumea textului;
- a fi în interior şi a explora lumea;
- a păşi înapoi şi a regândi datele pe care le avem;
- a ieşi din lumea textului şi a obiectiva experienţa.
Profesorul trebuie să ghideze lectura, această călătorie a elevilor în lumea textului, astfel încât fiecare dintre ei să ajungă la o înţelegere personală a textului discutat, să nu dea verdicte privind interpretările pe care elevii le dau unor texte, să încurajeze notarea ideilor, împărtăşirea acestora şi confruntarea dintre ele.
Metodele de evaluare a dezvoltării competenţelor de lectură şi a atitudinilor faţă de lectură sunt următoarele:
# Evaluarea trebuie să vizeze obiectivele programei;
# Evaluarea trebuie să fie realizată prin probe care să acopere atât abilităţile de exprimare orală, cât şi pe cele de exprimare scrisă în receptarea textelor prin metode diverse;
# Evaluarea trebuie sa vizeze, în primul rând, latura calitativă a procesului de lectură (competenţele şi atitudinile elevului);
# Evaluarea trebuie să vizeze progresul fiecărui elev în raport cu un moment anterior.
Motivarea elevilor pentru lectură depinde, în primul rând, de efortul pe care îl face fiecare profesor în parte, clarificându-şi el însuşi anumite aspecte privind punerea în scenă a lecturii în şcoală.
Paul Cornea spunea în lucrarea sa Introducere în teoria lecturii „…că nici computerul, nici televizorul nu vor duce la dispariţia cărţii, că lectura va continua să joace un rol cardinal în viaţa oamenilor, că accelerarea progresului tehnic va fi mereu însoţită de remedierea compensatoare a unui spaţiu liber pentru închipuire, visare şi căutare de sens… Cred, vreau să cred că vom continua să citim chiar dacă nu vor mai fi cărţi. O vom face, la nevoie, pe ecrane portabile sau fixe, de buzunar ori de mari dimensiuni, dar vom continua s-o facem câtă vreme vom persevera să gândim şi să producem bunuri simbolice.”
Cărbunaru Mariana Iulia
Şcoala Gimnazială Davideşti

BIBLIOGRAFIE
1.Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988
2.Perspective - Revistă de didactica limbii şi literaturii române, Nr. 1/2005
(Postat decembrie 2013)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top