Deși studiile asupra educației au cunoscut o impresionantă evoluție cantitativă, dar, mai ales, calitativă, acestea au rămas, de cele mai multe ori, tributare unor ideologii moderniste, dovadă fiind și faptul că, într-o lume a mistificării imaginii, cercetătorii sunt prea puțin seduși de ideea valorizării imaginii învățământului de factorul opiniei publice. Mai mult, cei care încearcă apropierea de noua Mecca a omului recent, o fac din perspectiva compromisului cu dimensiunea rațională a procesului instructiv-educativ.
În fapt, mult mai important decât răspunsul la întrebarea: “Trebuie să optăm pentru conținut sau pentru formă?”, este unul care se așteaptă de la întrebarea: “De ce să emitem opțiuni între conținut și formă?”. De altfel, un înțelept filosof chinez considera că marea dramă a omului constă în faptul că face alegeri acolo unde nici măcar nu este pus să aleagă.
Pe de altă parte, devine necesară precizarea că raportul actual conținut-formă nu mai este echivalent cu cel maiorescian formă-fond. În context, “forma”, lărgindu-și plaja socială de receptare, îi permite individului o exteriorizare și o empatizare facilă, oferindu-i acestuia senzația participării și a permanentizării dialogului cu ceilalți. În plus, trebuie menționat că toate mijloacele de promovare și de ideologizare a “formei” necesită, din partea celor cu care intră în contact, un minim efort intelectual, ceea ce le face nu doar extrem de atractive, ci și impresionant de profitabile din punct de vedere economic. Astfel au fost create premisele pentru ca, de exemplu, un american mijlociu să petreacă de-a lungul unei vieți medii, 12 ani și 8 luni în școală, și 13 ani și 4 luni privind programele de televiziune, interval în care 2 ani și 7 luni se uită la reclame (cf. Dan Grigorescu, 1994, pag. 244).
În condițiile în care sistemele de învățământ se autocompătimesc printr-o critică severă, dar sterilă și exterioară universului media, este firesc a ne întreba care sunt șansele acestora de a ridica standardele culturale vehiculate de mass-media. Iar pentru ca răspunsul la această întrebare să fie unul satisfăcător, este nevoie nu doar de angajarea activă a mijloacelor media (Internet, televiziune, radio, campanii publicitare, ziare...) în procesul educațional, ci și de ameliorarea capacității de modelare a mesajului social în funcție de caracteristicile psihopedagogice ale publicului (nivelul de instruire, capacitatea de a discerne componenta subliminală a mesajului, capacități creative și de autoformare...), dar, nu în ultimul rând, și din perspectiva unor principii de natură publicitară (Francois Brune, 1996, pag. 162) sau managerială (Elena Joița, 2000, pag. 21):
# concretizarea valorilor în modele apropiate de mediul educatului, cu care acesta să se poată identifica (un rol fundamental îl are educația pentru viața privată);
# abordarea situațiilor neplăcute dintr-o perspectivă pozitivă, și nu apocaliptică - a devenit deja o butadă sintagmă: “optimismul tehnologic și pesimismul intelectual”;
# accentuarea faptului că orice ofertă educațională are menirea de a-l ajuta pe individ să își concretizeze dorințele, aspirațiile materiale sau spirituale;
# respectarea convingerilor morale ale destinatarilor;
# calitatea resursei umane în centrul atenției;
# valorificarea experienței curente și a creativității celor implicați;
orientarea spre criteriile de evaluare centrată pe succes și calitate;
evidențierea relațiilor interpersonale și de comunicare.
Excesul de raționalitate a condus la inhibarea plăcerii profesorului de a-și exercita profesia sau a plăcerii elevilor de a se regăsi în școală și de a învăța împreună. În ceea ce îi privește pe profesori, aceștia sunt transformați în veritabili alergători de cursă lungă, mereu în criză de timp în încercarea lor disperată (și confirmând parcă afirmația lui L. Caroll, potrivit căreia este nevoie să alergi cât poți de repede pentru a rămâne pe loc) de a parcurge un curriculum extrem de încărcat, care anihilează spontaneitatea, activismul elevilor, lăsând “prea puțin timp imprevizibil, pentru faptele de viață, pentru identificarea, analiza și prelucrarea unei părți a informației acumulate în cadrul informal” (G. Văideanu). Mai mult, congestionarea și pretenția de exhaustivitate a programelor sau manualelor școlare au creat premisele unei insuficiente valorizări a fondului aperceptiv al elevilor în proiectarea și desfășurarea activităților didactice, dirijându-l pe profesor spre o optică de tip tabula rasa în ceea ce îi privește pe cei de a căror devenire este în mare măsură responsabil.
Din turnul de fildeș al reprezentanților “aparatului cultural” (A. Gouldner), se pierde ușor din vedere faptul că educația nu mai lucrează cu o realitate obiectivă, standardizată, ci cu un complex de realități construite, în care adevărul, libertatea, binele devin legitime în funcție de gradul de adeziune al celor cu care intră în contact.
Or, această stare de fapt nici măcar nu ne acordă libertatea unei judecăți de valoare, deoarece trăim, din nefericire, într-o lume care nu este guvernată de educație, ci de principii și corporații mediatice. Dar, chiar dacă această provocare oferă instituțiilor educaționale perspectiva sumbră de a fi, pur si simplu, desființate la impactul cu „atmosfera de cazinou” (M. Albert) a economiei de piață, există totuși, șansa ca educația să devină, printr-o politică socială profesionistă, transparentă și agresivă, o reală forță economică. Instituțiile educaționale trebuie și sunt în măsură să profite economic de faptul că sunt calificate să optimizeze capacitatea persoanelor (fizice sau juridice) de transformare, de analiză și evaluare a informațiilor. În plus, instituțiile educaționale sunt singurele autorizate în a realiza stagii de formare continuă, fapt care le avantajează din punct de vedere economic.
În plan european, orientarea spre latura industrială sau economică a instituțiilor sau organismelor de formare (inițială, dar, mai ales, continuă) a primit un imbold deosebit în anul 1994, prin constituirea Spațiului Economic European. Prin crearea SEE, s-a urmărit formarea unei Piețe Interne a Uniunii Europene, fundamentată pe patru categorii de libertăți:
# libertatea de circulație a mărfurilor: reglementări asupra originii produselor cu o marcă “fabricat în SEE”, reglementări tehnice, norme, certificate;
# libertatea de circulație a serviciilor: servicii financiare, telecomunicații, audiovizual (protecția datelor, publicitate TV etc.);
libertatea de circulație a capitalurilor;
# libertatea de circulație a persoanelor: libertatea de stabilire pe teritoriul unui stat din SEE, recunoașterea diplomelor, legislația în domeniul securității sociale ș.a.
Devine evident faptul că dinamica acestei piețe depinde în foarte mare măsură de viabilitatea, dar, mai ales, de eficiența organismelor sau a instituțiilor de formare, de capacitatea acestora de a înțelege și de a anticipa realitățile economice, dar și de a construi servicii conforme exigențelor unei piețe economice, gigantice și mobile. În consecință, aceste organisme sunt obligate să-și lărgească oferta, orientându-se spre formarea unor competențe transnaționale, capabile să ofere beneficiarilor o autoritate superioară, corelată cu un statut social și cu o condiție economică pe măsură. Totodată, crearea unei piețe europene unice impune o uniformizare și la nivel educațional, de exemplu, prin prevederile Declarației de la Bologna, 1999 (armonizarea structurilor de formare sub aspectul timpului și conținuturilor, punerea la punct a unui sistem de credite transferabile care să asigure validarea și certificarea parcursurilor de formare, stabilirea unor mobilități a persoanelor de tip Erasmus ori Socrates), sau prin crearea unor rețele europene de centre de cercetare și formare, care să identifice “cunoștințele cele mai cerute, competențele-cheie ca și cele mai bune metode de acreditare a lor” (Ion I. Ionescu, 1997, pag. 121).
Prof.dr. Nadia Luiza Dincă
Liceul Teoretic “Ion Cantacuzino”
Bibliografie
Brune, Francois, Fericirea ca obligație - psihologia și sociologia publicității, edit. Trei, 1996
Centrul de Informare al Comisiei Europene în România; www.infoeuropa.ro
Grigorescu, Dan, Între cucută și Coca-cola. Note despre amurgul postmodernismului, edit. Minerva, București, 1994
Ionescu, I., Ion, Sociologia școlii, edit. Polirom, Iași, 2000
Joița, Elena, Management educațional. Profesorul manager: roluri și metodologie, edit. Polirom, Iași, 2000
(Postat aprilie 2015)