În seara aceasta am avut două ore la aceeași clasă. Copii de a IX-a...
Dacă am fi fost indieni, am fi făcut un foc mare, ne-am fi pus culorile de duminică și am fi sărbătorit frumoasa zi cu soare de azi. N-a fost să fie de-a indienii, totuși a fost de-a poveștile. Le-am cerut să își imagineze că au 80 de ani și să își trimită de-acolo din viitor o scrisoare către adolescenții de 16 ani care sunt acum, despre emoțiile trăite, experiențele de viață parcurse, bucuriile ori tristețile pe care le cunoscuseră în timp.
Au citit apoi, iar vocea le era tremurată, ca și cum o bucată din sufletul lor tocmai li se dezvăluia lor înșiși. Și-au dat sfaturi de viață, să nu se supere pe cei dragi, pentru că într-o zi îi vor pierde, să nu își piardă încrederea în ei, pentru că, la final, vor fi bucuroși, să își prețuiască părinții, să nu se îngrijoreze pentru bătrânețe, deoarece - la 80 de ani - se simt niște nebunatici. Să nu uite să se joace, să fie perseverenți, să nu se încreadă în oricine. Cele bătrâne le-au sfătuit pe adolescente să nu fie mâhnite că acei ochi albaștri nu le-au fost cei meniți, pentru că au lângă ele, la 80 de ani, doi ochi căprui care le iubesc tot atât de tare ca în prima zi.
Cea mai emoționantă a fost scrisoarea imaginată de o fată care a fost în comă la un an și jumătate, ai cărei părinți au divorțat, iar ea a fugit într-o seară, desculță, la bunicii ei pentru a le primi alinarea. Scrisoarea se încheia cu sentimentul de mândrie pe care bătrâna îl avea față de realizările adolescentei și cu bucuria din ultimul enunț: "Ești minunată, Andreea!"
Pe măsură ce această scrisoare o făcea cunoscută pe Andreea, colegii ei au început să își șteargă lacrimile, apărute nevinovat și spontan, iar la sfârșit au aplaudat-o. M-am uitat la ei și am avut imaginea unei singure inimi, vulnerabile, delicate, având nevoie sa fie ascultată. I-am rugat să mai aplaude o dată pentru toate scrisorile pe care și le imaginaseră și le-am spus că, după sensibilitatea și frumusețea modului de a se exprima, în mod sigur îi voi face pe toți scriitori.
O voce de băiat, din spatele clasei, mi-a răspuns prompt: "Vise, taică, vise!"

Azi a fost prea multă beznă afară și în oameni.
Am intrat la o clasă cu 30 de perechi de ochi cenușii și i-am întrebat ce mai fac. Le-am cerut să îmi spună ceva nou despre ei, ceva ce nu îmi mai comunicaseră atunci când, la începutul fiecărei ore, îi întrebasem despre ei cum mai sunt. Au zâmbit și m-au privit un pic reținuți, pentru că ultima oară când mi-au răspuns de conveniență, i-am pus să scrie un text în care să dezvolte pe 15 rânduri cum anume fac ei bine.
Până la urmă, cum le zâmbeam nevinovat, au îndrăznit și mi-au răspuns că așteaptă weekendul, că le e foame, că le e frig, dar că sunt fericiți că mâine e sâmbătă.
Le-am cerut atunci să scrie un text în care să răspundă la întrebarea ce culoare are umbra lor atunci când e fericită. Au început să râdă și m-au întrebat dacă facem iar exerciții de fitness, cum numesc eu exercițiile în care batem câmpii.
După 3 minute, am aflat că umbra unei fete este roz atunci când e fericită. Le-am spus atunci că în acea ora vor studia umbra din mai multe perspective. Le-a plăcut anunțul mai mult decât cel privitor la analiza „Letopisețului” scris de Ureche.
Am vrut să știu ce cântec fredona dimineața umbra în drum spre școală. Toată clasa a prins viață... iar umbrele au fost cele mai fericite... toate refrenele erau despre dragoste, iar posesorii umbrelor au constatat amuzați că umbrele lor sunt îndrăgostite.
A urmat un alt exerciţiu. Le-am spus că umbra lor nu mai vrea să mai crească, pentru că dorește să rămână copil, dar că ei trebuie să îi vorbească despre avantajul de a crește. S-au întristat, pentru că ei înșiși doreau să rămână copii și mi-au vorbit despre neputința lor de a-și minți umbra. Am jucat însă rolul timpului care nu vrea să știe de visuri și am așteptat răspunsurile la exercițiu. Au fost amuzante, sensibile, puțin triste, copilăroase în exprimarea directă de tipul: 'măi umbră' sau 'măi fato'…Ce unea răspunsurile era jocul, sub multiple forme, variante: umbra era învățată să crească pentru că acest lucru îi va aduce mai multe posibilități de a se juca.
La sfârșit le-am spus că umbra lor așteaptă o poveste de la ei. Zâmbetele s-au interiorizat, privirile au deschis ușile nevăzute din lume, iar pixurile au început să scrie. Ora s-a terminat cu ei scriind povestea pentru umbră. Și cu un zâmbet pe fața mea…

Prof.dr. Nadia Luiza Dincă
Liceul Teoretic „Ion Cantacuzino” Piteşti
(Postat ianuarie 2015)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top