# Studiu de specialitate  
La apariția „Ciocoilor vechi și noi”, romanul românesc, care parcursese doar un deceniu și jumătate de existență, se afla încă în faza începutului. Tehnica era, în general, rudimentară, intriga, înlănțuirea episoadelor, în bună parte, naive. Cu excepția lui Ghica și Kogălniceanu, temperamente mai realiste, cu tendință spre fresca de moravuri, aproape toate romanele scrise în acest răstimp sunt dominate de romantism, cu predilecție spre sentimentalism și mistere. Filimon aduce în roman o surprinzătoare artă a construcției, a reliefării caracterelor și a evocării epocii, necunoscute înainte și nici după aceea, către sfârșitul veacului.

Apărut mai întâi în „Revista română” (1862-1863), apoi în volum (1863), romanul „Ciocoii vechi și noi” se referă la o epocă din istoria țării deosebit de apăsătoare pentru norod (începutul secolului al XIX-lea). El urmărește destinul unui parvenit, Dinu Păturică, personaj care, prin lingușire și înșelăciune, face avere și urcă treptele ierarhiei sociale, de la slujitor până la rangul de mare boier și înalt dregător, reeditând în esență procesul de parvenire al unui alt personaj important al romanului, Andronache Tuzluc. Urmărindu-și eroul cu pătrundere psihologică,  scriitorul face ample incursiuni în viața societății românești, surprinzându-i moravurile în variatele ei compartimente. Pagini memorabile conține romanul și în ceea ce privește viața culturală a epocii: începuturile teatrului în limba română, dezvoltarea muzicii, a coregrafiei etc.
În foiletonul ziarului „Le pays roumain” din 13 decembrie 1868, ziar de limbă franceză ce apărea la București, sub direcția literară a lui Ulysse de Marsillac, se începea publicarea traducerii în limba franceză a romanului lui Filimon. Ziarul apărea la București concomitent cu un altul, și acesta sub îngrijirea lui Marsillac, „Le Moniteur Universel”, care publicase anterior romanul „Piciul”, de A. Daudet. Acesta a publicat prima versiune a lui „Tartarin de Tarascon” (1869) chiar în perioada când în „Le pays roumain” apărea traducerea franceză a „Ciocoilor” („Les Tchokoi”). Cele două ziare franceze din București erau difuzate și citite în capitala Franței. Daudet putea, așadar, cunoaște romanul lui Filimon din traducerea publicată în „Le pays roumain”.
Au mai existat și alte circumstanțe de natură să-i trezească și să-i întrețină lui Daudet înteresul pentru literatura română: o parte din cărțile sale sunt tipărite la editorul Dentu, unde apăruse volumul de poezii „Brises d`Orient”, de Dimitrie Bolintineanu, cunoscut de Daudet încă din anii tinereții. Un alt apropiat al romancierului era poetul Mistral, cunoscut filoromân și prieten al lui Vasile Alecsandri.
Între „Ciocoii vechi și noi” al lui Filimon și romanul „Nababul”, de Alphonse Daudet, cosiderat cel mai bun dintre romanele de moravuri ale acestuia, sunt unele asemănări frapante care mi se par a depăși coincidențele întâmplătoare întâlnite în unele opere literare.
„Nababul” apare în anul 1877 și înfățișează, ca și „Ciocoii vechi și noi”, destinul unui parvenit, Bernard Jansoulet. Fiul unui prăvăliaș de provincie, o vreme hamal în portul Marsilia, el pleacă în Africa spre a se căpătui. Devenit om de încredere al beiului de Tunis, izbutește, prin mijloace necinstite, să acumuleze o avere fabuloasă. Venit la Paris, unde averea sa face senzație și unde i se spune Nababul, este curând ruinat de o întreagă rețea care se creează în jurul lui, începând cu funcționarii instituțiilor pe care le finanțează și terminând cu servitorii. Pe acest fundal, scriitorul evocă în profunzime moravuri ale vieții sociale și politice, romanul fiind o frescă a societății franceze din ultimul deceniu al imperiului lui Napoleon al III-lea.
Destinul lui Jansoulet seamănă, în linii mari, cu al lui Andronache Tuzluc din romanul lui Filimon. Există apoi unele afinități de structură și de formație la cei doi scriitori, resimțite în scrisul lor. Amândoi aparțin unor familii modeste (Filimon, fiu de preot, orfan de la 12 ani; Daudet, fiu de negustor sărăcit), au avut o copilărie agitată, minată de griji, și-au întrerupt mereu studiile, trebuind să-și găsească de lucru pentru a se întreține singuri. De aici, simpatia evidentă în aceste romane, pentru lumea în suferință, pentru cei modești și cinstiți, și aversiunea față de abuzuri și nedreptăți, față de parveniți. În „Nababul”, ca și în „Ciocoii vechi și noi”, viața artistică este evocată pe larg, ambii scriitori fiind pasionați de muzică ( Filimon a fost cronicar muzical, cântăreț în corul și în orchestra trupelor de operă din București; Daudet a furnizat librete pentru opere muzicale).
Există și alte asemănări care pot duce cu gândul la faptul că influența „Ciocoilor” lui Filimon asupra romanului „Nababul” este plauzibilă. De pildă, în privința „carierei” lui Jansoulet și a lui Tuzluc: porniți de jos, amândoi reușesc să parvină la averi fabuloase pe căi rapace, ca oameni de încredere ai unor prinți aflați sub suzeranitatea Imperiului Otoman; ajunși la apogeul îmbogățirii, se prăbușesc foarte repede. Cele două personaje sunt urmărite nu pe întreaga curbă a existenței lor, ci numai în momentul de vârf al parvenirii și apoi în procesul de declin. Filimon își începe romanul cu scena prezentării lui Păturică la palatul lui Tuzluc, primul dregător al domnitorului valah; Daudet, cu prezentarea ducelui de Mora, primul ministru, a doctorului Jenkins, un înșelător și un parvenit, ca și Păturică, ce contribuie la prăbușirea Nababului și la moartea lui Mora. Păturică, vătaful lui Tuzluc, dă, în lipsa stăpânului, un ospăț la care-și invită prietenii, întreținând discuții despre moravuri ale boierilor pe care-i slujesc și pe care-i fură; la fel procedeaza și Noel, valetul Nababului, când acesta se afla la teatru. Gheorghe, alt vătaf al lui Tuzluc, om modest și cinstit, îl avertizează pe stăpânul său despre modul cum este înșelat și jefuit, însă fără rezultat; la fel face secretarul Nababului, Paul de Gery, caracter integru, semănând în multe privințe lui Gheorghe. Alte exemple ar mai putea fi: în timpul unui spectacol, la teatru, unde se află toată protipendada Capitalei Valahiei, spectatorii comentează cu voce tare asemănarea izbitoare între acțiunea desfășurată pe scenă și modul în care este ruinat Tuzluc, iar acesta, aflat în sală, aude întreaga conversație. Curând după aceea se produce deznodământul. Părăsit de toți, Tuzluc se prăbușește, sfârșind într-o cumplită agonie. Oarecum la fel este și deznodământul dramei „Nababul”: ruinat și părăsit, asistă la un spectacol de teatru, unde se află lumes bună a Parisului; aceasta consideră referirile satirice din piesă ca vizându-l direct pe Nabab și-și manifestă indignarea față de el care aude și înțelege totul. Sub năvala sentimentelor contradictorii, de amărăciune, revoltă și speranță, care-l încearcă în aceste momente, Jansoulet moare în timpul spectacolului, de aceeași boală ca și Tuzluc.
Influența lui Filimon nu vizează romanul francez în structura sa de bază. Daudet a modificat sensibil „biografia” personajului care l-a inspirat și a primit, din lectura „Ciocoilor”..., unele sugestii. Dincolo de acestea, Daudet a realizat o analiză originală a vieții franceze a epocii, romanul fiind o creație valoroasă.

Bibliografie
Daudet, Alphonse, „Nababul”, Editura Pentru Literatura Universală, București, 1965;
Filimon, Nicolae, „Ciocoii vechi și noi”, Editura Albatros, București, 1984;
Păcurariu, Dimitrie, „Scriitori și direcții literare”, Editura Albatros, București, 1981.

Prof. Bran Simona Andreea
Șc. Gim. „George Marinescu”, Drăganu, jud. Argeș

(Postat 06.01.2021)

• Prec
• Mai departe