escorte Panciu ieftine matrimoniale Balan fete matrimoniale Sarmasu online barbati singuri matrimoniale Sannicolau Mare zona iulius mall curve lux Giurgiu videochat Oltenita raid Popesti-Leordeni matrimoniale anunturi erotice Berca dame matrimoniale crestine Vulcan publi24 Liesti femei ea pentru el Sarichioi escorte Vidra forum publi Deva dating Dragalina ofer sex Amara matrimoniale Slatina cu poza femei pentru barbati Petrila cuplu bi Vorona Teodoru sex oral Saveni curve din Focsani femei fete din Buruenesti anunturi curve fete Targu Jiu chat swinger Urziceni fetele din Stefanesti matrimoniale Salcea cuget liber publi24 escorte Costesti raid matrimoniale Scheia matrimoniale online Deva fete ieftine Chiajna matrimoniale Cernavoda publitim placere ro Barcanesti como gravar videos do youtube no mac gay young date night in Maastricht apple rastrea y} 4 x~p{}r }u

Agresivitatea face parte din noi și, prin unele manifestări ale sale, ne exprimă forța vitală și ne poate fi de ajutor. Agresivitatea nu se manifestă întotdeauna distructiv sau autodistructiv, ea poate dispune și de sublimări constructive, ce stau la baza competiției, a creativității, a autoconservării și a protejării celorlalți, a susținerii unor valori. Deci nu este mereu ceva ce ar trebui evitat sau înăbușit.

Manifestările agresive ale copiilor sunt exprimate mai direct, mai puternic și mai puțin nuanțat. Aceasta pentru că energia vitală a copiilor este mai mare, pentru că ei nu au încă modele sociale de comportament interiorizate și pentru că nu au ajuns la forme eficiente de sublimare a agresivității.
Manifestările de agresivitate ale copilului pornesc de la simpla neascultare până la țipete, urlete, trântiri pe jos, injurii, obraznicii, loviri și chiar exprimări somatice (îmbolnăviri datorate tensiunilor cărora copilul nu le poate face față) Orice copil are însă nevoie să fie înțeles și ajutat să se exprime favorabil lui și celor din jurul său.
Speranța Farca (2011) e de părere că agresivitatea copilului are două tipuri de cauze: unele de natură internă și țin de ceea ce trăiește copilul, iar altele sunt externe, apărute ca reacții de apărare sau răspuns la mediu.

Cauzele interne
Acestea se referă la capacitatea copilului de a se apăra, de a sesiza pericolul și de a formula un răspuns în fața acestuia. Formele de manifestare a agresivității copilului arată starea lui de evoluție afectivă, căutările sale de inserare socială, modul în care el se percepe pe sine în raport cu ceilalți. În opinia Speranței Farca (2011) cauzele interne ale manifestărilor agresive sunt:
a) Ambivalența afectivă
De pildă copilul își iubește părinții care îl îngrijesc, dar se și supără pe ei atunci când îl frustrează, când îi interzic unele lucruri sau îi impun altele. De asemenea copilul își respectă profesorul care îi deschide o cale spre cunoaștere, dar se și supără pe el când acesta formulează pretenții sau cerințe.
b) Sentimentul de neputință
Copilul se află sub semnul lui „vreau”, el dorește să poată face tot ce-și imaginează, și mai ales să-i poată imita pe adulți, dar se lovește de un „nu se poate” intern (prin limitarea corpului său) și de un „nu e voie” extern (prin restricțiile părinților sau profesorilor). Neputința ce restricționează dorințele copilului îl face să dorească să crească, să-și ia ca model adulții. Aceeași neputință, însă, se află la baza fantasmelor revendicative și de răzbunare împotriva celor ce-l restricționează. Copilului îi e frică să nu i se răspundă cu aceeași monedă, să fie aspru pedepsit. Este important aici ca profesorii să nu ia în tragic și prea personal unele exprimări, să rămână relaxați și să-i ajute pe copii să descopere lucruri la care ei sunt buni, deci că nu sunt mereu neputincioși.
c) Nevoia descărcării
Copilul se încarcă adesea de tensiuni, frustrări și agresiuni externe, pe care le suportă pasiv, pentru ca apoi să le exporte așa cum le-a primit, fără nici o prelucrare. În acest caz este inutil ca profesorii să investigheze cine a pornit lanțul agresiunilor sau să găsească un „țap ispășitor” pe care să-l pedepsească public pentru exemplu. Ar fi însă de ajutor dacă profesorul le-ar arăta copiilor cum își pot descărca sublimativ tensiunea, organizând întreceri, concursuri, echipe de întrajutorare în care cei aflați în conflict să se poată descoperi de aceeași parte a baricadei.
d) Atragerea atenției
Orice copil are nevoie, în mod sănătos, de atenție. De aceea, fiecare copil atrage atenția așa cum poate, ocupând unul dintre locurile disponibile în cadrul grupului: liderul, înțeleptul, tocilarul, sportivul, bolnăviciosul, artistul, războinicul și evident și poznașul clasei. Dacă toate locurile sunt ocupate, iar copilul nu reușește să-și inventeze unul nou care să i se potrivească, apare o competiție pe locurile mai ușor de ocupat, cel de năzdrăvan. Decât să fie ignorat, copilul preferă să iasă în evidență într-o manieră negativă. Acest tip de atragere a atenției se poate permanentiza, făcând din copil o problemă. Comportamentele din ce în ce mai dificile sunt și un strigăt de ajutor.
e) Nevoia unui model de autogestiune
Copilul furios, confruntându-se cu propria agresivitate, se vede copleșit și incapabil de reacție. El se orientează atunci, în mod natural, spre adulții educatori pentru a observa comportamentul acestora în situații similare. Nu-i va întreba direct, deoarece nu este o întrebare conștientă, ci îi va scoate din sărite pentru a obține un model de răspuns. Profesorul ar trebui să dovedească maturitate afectivă și să-i ofere copilului un neprețuit model pozitiv de autogestionare a furiei.
f) Spaima
Un copil speriat, în panică, poate deveni paralizat sau agresiv. Manifestarea agresivă este de preferat decât starea de paralizie care îl face pe copil incapabil de autoapărare. Dacă un copil se simte în nesiguranță, amenințat, singur și fără apărare, este foarte posibil ca el să se manifeste agresiv. Ar fi de preferat deci ca profesorii să renunțe la educația cu „biciul”.
g) Negocierea poziției în grup
Copiii își folosesc agresivitatea pentru a se integra într-un grup, ei își negociază poziția și raporturile cu ceilalți. Aceste negocieri sunt permanente, dar din ce în ce mai puțin violente pe măsură ce membrii grupului se cunosc. Ei vor exersa în grupul lor toate formele de agresivitate. Vor folosi agresivitatea ca apărare și ca atac, ca formă de negociere și de afirmare de sine, ca modalitate de cunoaștere a celorlalți și ca formă de închegare a unor relații.
„Doar cunoscându-și agresivitatea vor învăța să se stăpânească, să știe când să se oprească și când să-și ceară scuze. Astfel, manifestările de agresivitate dintre copii nu ar trebui să ne sperie, ele sunt un mod de autocunoaștere, de cunoaștere și de relație.” (Farca, 2011)

Cauzele externe ale agresivității copiilor
Acestea se referă la influența directă și indirectă pe care o exercită mediul în care trăiește copilul și care îi oferă modele, îi creează nevoia de a se apăra. Aici, evident, nu la copil trebuie corectat ceva, ci la mediul din jurul lui. Conform psihanalistei Speranța Farca (2011) putem identifica mai multe surse din mediul copilului care îi pot genera acestuia manifestări agresive:
a) Răspunsul la așteptarea agresivă
Un copil poate fi agresiv pentru că este provocat să fie astfel prin așteptarea celorlalți. Dacă un profesor îl privește pe un copil ca și cum ar fi agresiv, îl acuză, îl pedepsește sau își exprimă temerea, copilul îi va împlini așteptările, devenind agresiv, chiar dacă nu era în intenția lui. Aici se văd consecințele etichetărilor. Copiii sunt în formare și au nevoie de libertatea de a experimenta felurite manifestări, iar o eticheta, pozitivă sau negativă, limitează paleta alegerilor. Evoluția lor poate fi îngrădită de etichetă.
b) Înțelegerea greșită
Se întâmplă adesea ca adulții să aibă o altă grilă de interpretare decât cea a copiilor. Un copil poate face mici pozne pentru a se distra sau pentru a părea grozav în ochii prietenilor, iar dacă acestea sunt considerate de către profesori ca manifestări agresive, atunci ele chiar vor deveni. Copiii care se lovesc prea des de intoleranța adulților ajung să se exprime agresiv, nestăpânit, hiperactiv.
c) Deposedarea
Un copil are drept de proprietate asupra hainelor, jucăriilor, cărților și realizărilor proprii. Acestea nu sunt simple obiecte, ele fac parte din sinele său și constituie lumea existenței lui. E natural ca acțiunile de deposedare ale profesorilor să genereze la copil o reacție de mânie. Exemplele pot fi numeroase: un profesor poate acuza pe nedrept un copil că a copiat, îi poate lua pictura pentru o expoziție pe care nu o mai organizează niciodată, îl obligă să-și strice modelajul pentru a refolosi materialul etc. Dacă profesorul este abuziv, copilul are două motive importante pentru a deveni agresiv: apărarea proprietății și afirmarea de sine.
d) Nedreptatea
Dacă, în școală, copilul observă că situațiile sunt judecate cu două măsuri diferite, una pentru privilegiați (datorită implicării părinților, a capacității lor de a fi simpatici etc.) și o alta pentru cei care nu sunt în grațiile profesorilor, este natural să se simtă frustrat.
e) Panica de a nu fi înțeles
Un copil care simte că nu poate stabili o comunicare reală cu părinții și colegii săi, că aceștia nu au disponibilitatea de a-l înțelege, dorința de a-l ajuta să se integreze în grup, se va simți singur și diferit. Îi va provoca pe ceilalți să-i adreseze cuvinte urâte pentru a afla cum îl văd ei: a fi „prost”, „leneș”, „rău” tot e mai bine decât nimic.
f) Stresul
Dacă școala ajunge să fie pentru copil o obligație permanentă, fără satisfacții personale, un chin, nu este de mirare că elevul va dori să se descarce, să se elibereze de acest stres. Cu cât vor fi încărcați mai mult copiii cu teme, informații, sarcini și impuneri, cu atât vor tânji după libertatea timpului lor, vor izbucni mai necontrolat, se vor revolta.
g) Supraaglomerarea claselor
Dacă în învățământul de masă clasele sunt supraaglomerate, tratarea individuală a copiilor devine imposibilă, sporește tentația „spargerii” clasei în grupuri și crește nivelul de agresivitate dintre copii.
h) Absența unor reguli clare, asiguratoare
În școală copiii trebuie să se simtă în siguranță, apărați și liberi. Regulile au rolul, nu de a spori autoritatea profesorilor, ci de a crea un mediu sigur și propice dezvoltării copiilor. Dacă regulile sunt prea multe și imposibil de împlinit, dacă nu se urmărește respectarea lor, dacă sunt abuzive, lacunare sau nefuncționale, este natural să se instaureze un climat haotic ce predispune la manifestări agresive.
i) Agresivitatea prezentată ca model de succes
Copilul se va revolta împotriva părinților, profesorilor care se comportă agresiv: adulți care nu-și respectă promisiunile, care îi jignesc, țipă, întârzie la ore etc.
j) Mediul agresiv
Un copil care trăiește într-un mediu agresiv și care este agresat, este natural să devina el însuși agresiv. Copilul interiorizează mediul său, este traumatizat de experiențele personale abuzive și, în mod normal, la adolescență iese din statutul de „victimă”, „identificându-se cu agresorul”. (Freud, 2002)
k) Aplicarea tehnicilor de dresaj
Adesea adulții confundă educația cu dresajul și ajung să adopte în școală tehnici ale acestuia. Aceasta se întâmplă din neștiință, din grabă, din iluzia unor succese rapide. Copilul însă se revoltă cu toata ființa sa în fața unui astfel de tratament. Vom enumera câteva tehnici de dresaj: condiționarea (copilului îi este „omorâtă” curiozitatea și plăcerea de a învăța), pedeapsa și recompensa (copilului îi este luată posibilitatea de a descoperi consecința reală a faptelor sale), comparațiile între copii (va trezi copilului anxietate, frustrare, dorința de răzbunare), culpabilizarea (nu aduce copilului nici un beneficiu).
l) Absența neutralității profesorului
Copilul spune și face multe, dacă la toate profesorul ar avea reacții personale, am înțelege că este o șicanare între covârstnici și nicidecum o relație educativă. Copilul poate crede că face o glumă, poate să exagereze și să întreacă măsura, dar un răspuns cu aceeași monedă nu este nici educativ și nici eficient. Copilul are nevoie de niște limite.
m) Ironia
Ironia este o forma de agresivitate verbală. Nu se deosebește, decât intelectual, de injurie. Copilul, ca țintă a ironiei profesorului său, simte agresivitatea, umilința, nu poate replica, nu se poate apăra, uneori nici nu înțelege sensul cuvintelor care îl rănesc.
În concluzie, „reacția adultului educator la contactul cu agresivitatea copilului oferă copilului un reper, un model de comportament. De aceea este important ca profesorii să aibă, pe lângă pregătirea în specialitatea lor și în pedagogie, maturitatea afectivă necesară care să le permită o bună gestionare de sine. (Farca, 2011)
„Dacă vom încerca să descoperim cauzele manifestărilor agresive și vom acționa asupra acestora în mod educativ, câștigul ar fi notabil: nu am stopa niște manifestări, ci am sprijini evoluția morală și afectivă a copiilor.” (Farca, 2010)

Referințe bibliografice
Bowlby, J. „L’attachement”, Paris, P.U.F., 1984
Farca, S. „Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori”, București, Editura Trei, 2010
Farca, S. Agresivitatea copilului în școală” - Revista de Pedagogie, nr. LIX (2) 2011 p.37-46
Freud, A. „Normal și patologic la copil”, București, Editura Fundației Generația, 2002
Stan, E. „Educația în postmodernitate”, Iași, Editura Institutul European, 2007

Prof. înv. primar, Ponov - Dumitrașcu Amalia
Prof. înv. primar, Ioniță Ioana

(Postat septembrie 2019)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top