Fără să fie cineva psiholog sau pedagog, acesta poate să observe și să înțeleagă unele aspecte ale timidității. La copii, fenomenul acesta este mai frecvent și mai vizibil. Orice timid este susceptibil și neadaptat, iar suferința lui are ecouri în afara persoanei sale, stânjenind relațiile normale cu clasa de elevi, în echipe de joacă, în colectivul de muncă.

Cu toate acestea, timiditatea nu este, pe cât ar fi de necesar, destul de insistent cercetată, cunoscută sau vindecată. Adesea părinții constată doar și nu știu ce să facă, sunt derutați. Unii o ignoră, așteptând să treacă de la sine, ca o boală a copilăriei sau adolescenței.  Intervenind însă, alții se plâng că nu reușesc decât să adâncească complexul de inferioritate, umilind și mai mult copilul.
Este un teren în care ceea ce strică părinții, cu greu și în mică măsură putem repara noi, educatorii. Greșelile de educație, și din familie și din școală, pot fi rezumate prin cele două atitudini opuse: severitate excesivă la un pol și răsfăț exagerat la celălalt. Fiindcă, după cum au observat marii pedagogi, timiditatea, în majoritatea cazurilor, se instalează în copilărie, printr-o protecție exagerată a părinților, lipsindu-l pe copil de orice responsabilitate, ferindu-l de colectivități, de prieteni de joacă, sau, dimpotrivă, impunându-i pretenții prea mari, abuzive, imposibil de satisfăcut, punându-l deci în stare de incapacitate, de culpabilitate, timorându-l s-au făcându-l încăpățânat, agresiv, răzbunător. De cele mai multe ori se invocă unele deficiențe temperamentale, psihice. Dar, deși se știe că timidul are unele predispoziții înnăscute, totuși timiditatea este rezultatul unei educații greșite. Tocmai de aceea ea poate fi prevenită sau vindecată, dând dovadă de mult tact, pricepere și cunoaștere. Căci nu se poate vindeca timiditatea decât educând caracterul copilului, în ansamblul său: fără să abuzăm de vorbe, fără să facem mereu caz de timiditatea copilului (de felul: ,,vezi să nu te intimidezi!”, ,,ce, iar te-ai fâstâcit?”, de ce te roșești așa?” etc). Cel mai important este ca învățătorul să găsească acele mijloace și prilejuri care să cultive încrederea în sine, curajul, sociabilitatea, stăpânirea de sine, voința. Atât familia cât și școala pot combate cu succes timiditatea, nu cu sfaturi și explicații, ci organizând mai bine munca școlarului, dându-i posibilitatea să izbutească în ceea ce face, conducându-i eforturile către succese. Nu poți educa fără să încurajezi, spun cei mai iluștri pedagogi. Timizii au cea mai mare nevoie de încurajare, de aprobare, de laude. Nu este deloc ușor, căci o încurajare stângace, neconvingătoare poate să supere sau să umilească mai mult decât o observație critică.
Învățătorii trebuie să aibă preocupări mai insistente și mai sistematice spre a-i ajuta pe copiii timizi. O bună ,,profilaxie” asupra timidității este activitatea sub orice formă, dar mai ales în grup, în activitatea școlară. Acest sistem de relații reprezintă ,,vaccinul” contra timidității. Prin sport, prin opționalele organizate , prin serbări se cultivă copilului deprinderi utile, încredere în sine, satisfacții, acestea conducând, cu timpul, la dispariția timidității.

Prof. înv. primar, Dorina Cristescu
Școala Gimnazială ,,Al. Davila”, Pitești
(Postat februarie 2019)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top