În orice sistem de educaţie, învăţarea ar trebui să se construiască pe următorii piloni aflaţi în interacţiune directă: „a învăţa să ştii”, ”a învăţa să faci”, „a învăţa să faci împreună”, „a învăţa să fii” (J. Delors) şi „a învăţa să te transformi pe tine însuţi şi să schimbi societatea” (Shaffer).
În sistemul românesc tradiţional de învăţământ predomină abordarea monodisciplinară, cu unele influenţe pluridisciplinare şi chiar transdisciplinare în cazul unor discipline la decizia şcolii. Organizarea informaţiei este unilaterală, corectă, riguroasă, dar nu pune accent pe elementele transferabile. Unul dintre marile minusuri ale pedagogiei actuale este tocmai lipsa experienţei în asigurarea unei comunicări firească, de altfel, între domeniile cunoaşterii predate ca materii şcolare integrarea lor holistică în conştiinţa elevului. Sistemul e perceput ca sumă a variilor discipline şi mai puţin ca structură unitară, coerentă, fluentă, în care sinapsele să creeze imagini de ansamblu ale lumii.
Din fericire, însă, căutarea unor soluţii viabile nu încetează şi astfel se creează teorii care, cel puţin la nivel teoretic, sunt încurajatoare. Până la punerea în practică, însă, este cale foarte lungă şi ele apar ca idealuri în momentul actual, fără a avea posibilitatea de a se converti în realitate. Foarte rare sunt reuşitele şi, de cele mai multe ori, rămân izolate, pentru că învăţământul românesc e clădit pe nisipuri mişcătoare nu numai din punctul de vedere al bazei materiale şi al organizării curriculare, dar mai ales al resurselor umane aflate de-o parte şi de alta a actului educaţional. Până când fondul nu se va ridica la înălţimea formei, vom vorbi despre ideal şi realitate, ca două fruntarii între care se consumă existenţa noastră spirituală.
Una dintre teoriile moderne amintite este cea care avansează conceptele de pluri-, inter- şi transdisciplinaritate, cea din urmă reprezentând, în concepţia mentorului său, prof.dr. Basarab Nicolescu (după cum spune într-un interviu - el însuşi aflat pe urmele unor valoroşi teoreticieni, Jean Piaget, Edgar Morin, Eric Jantsch) domeniul care le anexează pe celelalte, în scopul de a de stabili legături între fapte, oameni, culturi, religii, discipline, tot ceea ce uneşte, ceea ce traversează diverse zone ale domeniului cunoaşterii şi ceea ce este dincolo de toate domeniile cunoaşterii. Cu alte cuvinte, finalitatea transdisciplinarităţii este înţelegerea omului în totalitate (interviu în revista Asymetria, Transdisciplinaritatea – o nouă viziune asupra lumii).
Pentru a defini transdisciplinaritatea, va trebui să trecem în revistă conceptele cu care se înrudeşte ca şi gen proxim, dar faţă de care se distanţează prin diferenţa specifică. Pluridisciplinaritatea/multidisciplinaritatea reprezintă o formă superioară a interdisciplinarităţii, şi constă în suprapunerea unor elemente ale diverselor discipline, care ar trebui să colaboreze. De exemplu, noţiuni din domeniul fizicii se bazează pe noţiuni matematice, dar, din păcate programa şcolară nu este echilibrată, iar fizica de clasa a VIII-a este înaintea programei de matematică. Interdisciplinaritatea presupune cooperarea între discipline înrudite şi este o formă mai puţin dezvoltată a comunicării, integrării unor discipline, care presupune intersectarea unor arii curriculare. Interdisciplinaritatea este centrată pe formarea de competenţe transversale, cu o durabilitate mai mare în timp. De exemplu, abordarea / interpretarea Psalmilor arghezieni se poate face din perspectivă literară, religioasă şi filosofică.
Trandisciplinaritatea este întrepătrunderea mai multor discipline, sub forma integrării curriculare, cu posibilitatea constituirii, în timp, a unei discipline noi sau a unui nou domeniu al cunoaşterii, prin fuziune – faza cea mai radicală a integrării. Abordarea integrată, specifică transdisciplinarităţii este pliată, adaptată pe lumea reală, pe aspectele relevante ale vieţii cotidiene, prezentate aşa cum afectează şi influenţează ele viaţa noastră. În concepţia lui Basarab Nicolescu, aceasta nu este o ideologie sau un domeniu, ci instituie un dialog fertil între domenii, punând în mişcare, în vederea creării unui ideal pedagogic, „inteligenţe lărgite”: inteligenţa analitică, inteligenţa emotivă, inteligenţa corpului. Aceasta este premisa formării unui individ activ din punct de vedere holistic, capabil să perceapă cu toate simţurile şi să participe la viaţa lumii cu toate înzestrările sale native, capacitate la maxim.
Trăim într-un secol al vitezei nelimitate, al tehnologiei şi al informaţiei excesive, care ne copleşesc la tot pasul. Tehnologia progresează, meseriile se schimbă, iar elevii de azi trebuie să fie capabili să facă faţă progresului, dar mai ales cerinţelor pieţei. Învăţarea este un proces cognitiv complex şi o activitate socială intra- şi interpersonală, profesorul nu mai este magicianul care transmite informaţii şi modelează creiere, formează competenţe şi caractere.
În mileniul III, elevii îşi formează competenţe transferabile, îşi asumă roluri în echipă, dezvoltând un comportament prosocial, dezvoltă competenţa de a învăţa să înveţe, să elaboreze hărţi conceptuale, să-şi dezvolte gândirea critică şi creativă. Prin transdisciplinaritate, elevii trec de la tipul de învăţare conceptuală aprofundată şi utilă, la învăţarea prin probleme provocatoare, semnificative, adaptate nivelului lor cognitiv, fiind capabili să aplice cunoştinţele, să realizeze în situaţii noi şi complexe, pentru a favoriza transferul şi a genera noi cunoştinţe. Este cazul studiului diacronic al literaturii române, în clasa a XI-a, când se folosesc drept metode didactice studiile de caz. Acestea oferă elevilor cadrul formal adecvat pentru organizarea cunoştinţelor în vederea realizării transferului de cunoştinţe, de la literatură la istorie sau religie, din viaţa de zi cu zi în practica şcolară, de la o disciplină la alta, pe verticală şi orizontală, iar rolul profesorului este de a oferi informaţii utile şi realiste, care pot fi transpuse în realitate.
Transdisciplinaritatea este astăzi nu numai un ţel realist, ci necesar! Trecerea de la o inteligenţă analitică este prea lentă în comparaţie cu inteligenţa sentimentelor. Avem nevoie deci, în educaţie, de un echilibru între cunoaşterea analitică şi fiinţa interioară. În plus, tendinţa de globalizare, care ameninţă lumea, antrenează un enorm flux migrator de oameni aparţinând unor ţări cu o anumită cultură, religie şi spiritualitate, în ţări cu altă cultură, religie şi spiritualitate. Noua educaţie trebuie să introducă dialogul între culturi, religii şi spiritualităţi, un dialog care păstrează intactă personalitatea fiecărei culturi, dar o face şi comprehensibilă totodată, valorificând punţi între diferite cunoştinţe
BIBLIOGRAFIE:
Augsburg, T., Becoming Interdisciplinary: An Introduction to Interdisciplinary Studies, 2005, http://en.wikipedia.org/wiki/Multidisciplinarity
Ion Barbu - Transdisciplinary Aspects of His Work / Ion Barbu --- aspecte transdisciplinare ale operei, Caiete Critice, Bucharest, n° 5, 2004,
Prof. Cristiana Manoloiu
Prof. Gabriel Manoloiu
Școala Gimnazială “Al. Davila” Pitești
(Postat ianuarie 2019)
Scoli mediul rural
Scoli mediul urban
PUBLICITATE
