02Familia, ca instituție fundamentală în toate societățile, este prima școală a copilului și contribuția pe care o are la educația acestuia poate favoriza sau îngreuna activitatea școlii. Părinții dau copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar dezvoltării sale armonioase. De aceea, rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condițiilor de viață pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educația și instrucția copilului și un continuator al cerințelor impuse de practica educațional-instituționalizată.

Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale( despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiectele casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Tot cu ajutorul părinților se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de ceea ce îi aparține.
Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea primară. Conținutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive și a unei dimensiuni afective.
Dimensiunea cognitivă presupune însușirea limbajului, precum și un prim mod de a înțelege lumea înconjurătoare.
Dimensiunea afectivă se referă la identificarea afectivă a copilului cu persoanele apropiate lui( părinți, rude, ,,altul semnificativ”). Această identificare emoțională are două consecințe majore: copilul adoptă imaginea acestui ,, altul semnificativ” cu privire la persoana sa, ajunge astfel la o anumită imagine despre sine și dobândește astfel primul ,, eu social”, prima identitate socială, iar pe de altă parte percepe lumea ,,filtrată” de părinți, ca fiind unica lume posibilă.
Familia îndeplinește și alte funcții educative, în afară de funcția de socializare:
# funcția instituțional-formativă, realizată prin influențe directe de tipul răspunsuri la întrebări, explicații- informații, dar și indirect, prin mediul informațional din familie;
# funcția psihomorală, realizată prin modelele de comportament oferite de părinte, dar și prin discuțiile purtate cu copiii pe marginea anumitor conduite;
# funcția socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei de acțiune, dar și printr-un climat familial dominat de relații de încredere și sprijin reciproc, conlucrare între generații, în care maturitatea de gândire a adulților se îmbină cu entuziasmul și energia tinerilor.
Problematica rolului educativ al părinților și al raporturilor dintre părinți și copii a fost și continuă să rămână o temă importantă pentru psihologie, mai ales pentru psihologia dezvoltării, care a fost prioritară în a doua jumătate a secolului XX în atragerea practicilor educaționale parentale în aria investigației sale științifice. Revalorizarea acestei dimensiuni apare ca o consecință a schimbărilor produse la nivelul societății, care au generat evoluția contemporană a raporturilor intrafamiliale și implicit anumite schimbări la nivelul reprezentărilor sociale cu privire la copil.
Mai mult ca oricând, procesul educațional se confruntă cu problema capacității tinerilor de a deveni părinți. Acest fapt este explicabil dacă avem în vedere rolul central pe care copilul îl ocupă în familie, importanța primilor ani de viață și rolul fundamental al familiei în dezvoltarea copilului din toate punctele de vedere. O generație sănătoasă fizic și psihic se naște în contextul unui climat familial propice. Iubirea, maturitatea emoțională, comunicarea empatică, responsabilitatea, spiritualitatea înaltă sunt doar câteva dintre elementele acestui climat, constituind premise ale dezvoltării copiilor. În același timp, experiențele pe care le trăiesc părinții în activitatea de îngrijire și educare, observând schimbările care survin pe parcursul copilăriei sunt experiențe unice. Părinții vor observa felul în care nou-născutul devine bebeluș, iar apoi, succesiv, preșcolar, școlar și adolescent, iar încercarea de a înțelege mecanismele care stau la baza acestei schimbări reprezintă activități interesante din punct de vedere intelectual, oferind în același timp numeroase satisfacții emoționale.
Aspectul relațional desemnează natura și raporturile familiale în cadrul cărora  se realizează procesul educativ, proces ce vizează îngrijirea și  educarea copiilor(disciplina, controlul, formarea carcterului,afecțiunea,acceptarea). Din punctul de vedere al stilurilor de parenting, nu primează doar ceea ce transmit părinții copiilor lor, ci și cum înțeleg aceștia să realizeze acest proces de transmitere. Stilurile parentale depind nu numai de personalitatea părintelui, de modelul său educativ, ci și de o serie de alți factori, precum: caracteristicile  mediului, modelele culturale și educative, tradițiile, nivelul de cultură, condițiile sociale, structura familiei, profesiile părinților.
În educația oferită copiilor, stilurile parentale afectează dezvoltarea acestora. Astfel, stilul exigent este asociat cu rezultate pozitive ale copilului. Copiii care beneficiază de acest stil au tendința de a fi independenți. În același timp, înregistrează valori ridicate ale stimei de sine și pe acest fond apare dorința de afirmare. În ceea ce privește activitatea școlară, acești copii manifestă curiozitate, sunt prietenoși, înregistrează un nivel ridicat de popularitate printre cei de vârsta lor, sunt cooperanți și receptivi la mesajele transmise de părinți, se descurcă bine la școală, deoarece părinții i-au motivat în mod variat și constant pentru activitatea școlară.
Atitudinea autoritară a părinților are efecte negative asupra dezvoltării copiilor. Părinții autoritari se impun, pretind ascultare și respect, raportându-se la un set de standarde înalte. Copiii acestor părinți dovedesc competențe și responsabilități moderate, fiind lipsiți de spontaneitate. Mesajul transmis de părinți prin comportamentul lor hiperprotector poate fi codificat de către copil ca lipsă de încredere a acestora în capacitățile sale de a se descurca singur. Copiii pot manifesta comportamente extreme: fie se interiorizează, devenind timizi și inhibați, fie se pot manifesta ca persoane rebele și autoritare. Conflictele ar putea genera rupturi în plan relațional. Un tată tiran este de fapt o persoană slabă, ceea ce duce la manifestări negative ale copilului, precum inhibiția, frica,instabilitatea, sau la apariția sentimentului de frustrare, care va genera manifestări agresive. Acest tip de atitudine poate duce la o agresivitate latentă, care, neputându-se manifesta în context familial, va izbucni în diverse alte situații.
Copiii ai căror părinți manifestă un stil de parenting indulgent manifestă frecvent o bună-dispoziție, dovedind mai multă vitalitate decât copiii cu părinți autoritari. În schimb, ei tind să manifeste o încredere de sine scăzută, o absență a responsabilității sociale și să nu persevereze atunci când se confruntă cu sarcini dificile. Are loc o creștere a comportamentelor inadaptative ale copiilor, ca urmare a ignoranței lor, cu consecințe grave asupra activității de învățare. Acesta este momentul în care părintele realizează că stilul său educativ este greșit și ia măsuri de intervenție. În plus, copiii cu părinți indulgenți au tendința de a fi impulsivi, imaturi și dependenți de adulți. Aceasta se datorează stilului de parenting pasiv.
Stilul de parenting neimplicat pare să fie asociat în mai mare măsură cu rezultate negative ca urmare a faptului că părinții sunt centrați asupra propriei persoane, și nu asupra copilului. Această categorie de părinți e preocupată doar de activitățile proprii, și nu se implică în activitățile copiilor lor. Această neimplicare duce la un atașament insecurizant, copiii manifestând o slabă competență socială, pe măsură ce cresc existând posibilitatea confruntării cu riscul crescut al consumului de droguri, cu delincvența și cu alte probleme de sănătate psihică. În cazurile extreme, stilul neimplicat se transformă în neglijare, o formă de abuz asupra copiilor, asociat cu o gamă largă de rezultate negative.
Nu toți părinții care exercită un stil de parenting exigent vor avea copii care obțin exclusiv rezultate pozitive, după cum nu toți copiii cu părinți neglijenți vor fi sortiți eșecului. Există situații în care un părinte aparținând unuia dintre ultimele trei stiluri de parenting poate să aibă copii buni.În același timp, stilurile de parenting pot conduce la rezultate diferite în funcție de grupul social și cultural din care familia face parte. Din acest puct de vedere, se consideră că semnificația unui stil de parenting ar consta nu numai în atributele menționate, ci și în modul în care copilul interpretează practicile parentale, influențate de contextul cultural general în care acestea apar și se manifestă. Modul în care copilul interpretează se repercutează asupra a ceea ce simte.
Așadar, efortul familiei este esențial în educarea copilului pentru adaptarea optimă la mediul social, în menținerea sănătății mentale și emoționale, în dezvoltarea și menținerea stării de bine, care se definește prin prisma următoarelor dimensiuni: acceptarea de sine, relații pozitive cu ceilalți, autonomie, control, sens și scop în viață și, nu în ultimul rând, dezvoltare personală.
Alături de familie, o altă instituție de bază a societății este școala, astfel că parteneriatul școală –familie e esențial, din buna colaborare dintre adulții celor două instituții copiii vor avea numai de câștigat. Acțiunea educativă a familiei este eficientă numai atunci când scopul său devine unul cu cel al școlii, atunci când între acești doi factori există o concordanță, când obiectivele urmărite de acestea se subordonează idealului educațional. Școala este extrem de importantă, dar fără implicarea familiei în educarea copilului nu va da randamentul dorit.
În formarea personalității copilului un rol esențial îl are implicarea parentală. Acest concept poate fi înțeles ca participare a părinților în procesul educațional care se desfășoară în școală prin intermediul mai multor activități, evenimente sau programe. Mai precis, acestea au fost direcționate spre interacțiunea directă cu elevul sau cu învățătorul său în activitățile educaționale. În acest sens, pot fi menționante meditațiile, lectoratele cu părinții pentru a discuta progresul sau dificultățile elevului, voluntariatul părinților în clasă sau în școală în general, participarea regulată la întâlnirile programate de școală și discuțiile dese cu elevul despre planificările școlare, progres și activități.
Următoarele variabile ale procesului familial sunt asociate cu performanța școlară: așteptările educaționale ale parinților; asigurarea materialelor pentru învățat; asigurarea unor oportunități de învățare în afara școlii; discutarea cu elevii despre școală.
Implicarea părinților în activitatea școlară mediază raportul școală-copil: încrederea sau neîncrederea copilului în valorile școlare și în cadrele didactice, autoritatea de care se bucură acestea, reușita sau eșecul și, în consecință, satisfacția sau insatisfacția cadrului didactic, ca și eficacitatea instituției școlare depind într-o măsură deloc neglijabilă de această mediere. Implicarea parentală pare să aibă cel mai puternic efect asupra îmbunătățirii rezultatelor școlare. Alte variabile intermediare între implicarea parentală, atâta acasă, cât și la școală, și împlinirea elevului includ: clarificarea rolurilor și responsabilităților învățatorului, familiei și elevilor; îmbunătățirea comportamentului elevului, o creștere a stimei de sine a acestuia și reducerea absenteismului.
Scopul relațiilor familie-școală pentru educarea copiilor este de a crea o cultură a succesului care să încorporeze valori, una care să dezvolte experiențele educaționale, progresul și succesul educațional al elevilor. Punctul de start al implicării parentale îl constituie construirea relației de colaborare cu școala. Se știe că relațiile eficiente conduc spre succesul copiilor în școală în domeniul academic, social, comportamental și emoțional. Stabilirea înțelesurilor acestei activități comune va face transferul de la o cultură eșuată la una a succesului. De asemenea, relațiile constructive au fost văzute ca sprijini al mențineri liniștii sau al îmbunătățirii factorilor protectivi.
Elementele de colaborare includ respect reciproc, sinceritate și comunicare asertivă, informație liberă între educator și părinte, acceptarea mutuală a scopurilor, luarea deciziilor și planificarea de comun acord. Aceste elemente sunt foarte ușor de verbalizat, dar de multe ori sunt dificil de pus în practică. Părinții și educatorii doresc să comunice și să colaboreze, însă este mult prea puțin timp pentru dialog și rezolvarea problemelor. Structura și frecvența interacțiunilor reprezintă de multe un impas în stabilirea unor relații calitative familie-școală.
Familiile și școlile lucrează ca parteneri la o filozofie centrată pe elev, în care educatorii și familiile să coordoneze și să coopereze pentru a îmbunătăți progresele înregistrate în învățare și să promoveze succesul școlar pentru elevi în patru domenii: academic, social, emoțional și comportamental. În plus, e necesară asumarea responsabilității de ambele părți, dar și responsabilitatea comună pentru educarea și socializarea copiilor ceea ce va asigură calitatea interferenței și conexiunii dintre familii și școli.

Bibliografie:
Anghel, E., Psihologia educației pe tot parcursul vieții, Editura Trei, București, 2010
Bonchiș, Elena( coord.), Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iași, 2011
Roman, Daniela, Psihologia vârstelor, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2004
Schaffer, R., Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2005
Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997

Nițu Carmen
Liceul Teoretic Ion Cantacuzino, Pitești
(Postat octombrie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top