Limbi straine 325Dezvoltarea tehnologică din ultimele decenii precum și fenomenul  globalizării au determinat instituţii și specialişti din întreaga lume să caute competenţele de care are nevoie orice cetăţean al Planetei  pentru a se integra cu succes în viața socială într-o „economie bazată pe cunoaştere care să asigure dezvoltarea economică, slujbe mai bune și o mai mare coeziune socială”.

În acest context fiecare cetăţean trebuie să aibă un set de competențe cheie, care să-l ajute să se adapteze la o lume care evoluează rapid, caracterizată printr-un nivel ridicat de interconexiune.
Competențele sunt definite ca un ansamblu de cunoştinţe, aptitudini și atitudini corespunzătoare contextului.
Competenţele cheie sunt cele necesare oricărui individ pentru formarea și dezvoltarea personală, cetăţenie activă, muncă şi incluziune socială. Ele ar trebui să fie dobândite la sfârşitul învăţământului obligatoriu pentru a funcţiona ca bază a activităţilor viitoare de învăţare şi formare.
Cele opt domenii ale Competenţelor cheie sunt:
# Comunicarea în limba maternă
# Comunicare în limbi străine
# Competențe în matematică și competențe elementare în științe și tehnologie
# Competențe în utilizare a noilor tehnologii informaționale și de comunicație
# Competențe pentru a învăța să înveți
# Competențe de relaționare interpersonală și competențe civice
# Spirit de inițiativă și antreprenoriat
# Sensibilizare culturală și exprimare artistică
# Competenţa de comunicare în limbi străine
Comunicarea într-o limbă străină are aceleaşi dimensiuni ca şi comunicarea în limba maternă: se bazează pe abilitatea de a înţelege, de a exprima şi de a interpreta gânduri, sentimente şi fapte atât pe cale orală cât şi în scris (ascultare, vorbire, citire şi scriere) într-o gamă potrivită de contexte sociale – la serviciu, acasă, în educaţie şi instruire – conform cu dorinţele sau nevoile individului.
Comunicarea într-o limba străină  de asemenea apelează la abilităţi  de mediere şi  înţelegere culturală. Nivelul performantei va varia  între cele patru dimensiuni ,  între diferitele limbi şi conform cu moştenirea şi cadrul lingvistic  al individului.
Învăţarea unei limbi străine a cunoscut o veritabilă revoluţie, trecând de la metode tradiţionale, bazate pe gramatică şi traducere la metode conversative, audio – orale, punându-se accent pe formarea competenţelor de comunicare într-o limbă străină.
Comunicarea pedagogică reprezintă un transfer complex şi prin mai multe canale ale informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv rolurile de emiţători şi receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în contextul procesului instructiv – educativ. În procesul comunicării, rolul de emiţător şi receptor se inversează adeseori, emiţătorul devenind receptor şi invers. Comunicarea pedagogică presupune o interacţiune de tip feedback, privind atât informaţiile explicite, cât şi cele adiacente (intenţionate sau formate în chiar cursul comunicării).  Ea stă la baza organizării sociale, coagulând şi controlând raporturile dintre oameni, dar angajează totodată şi aspiraţiile lor către planurile superioare ale realităţii.
Comunicarea verbală poate fi însoţită şi de cea nonverbală. Gesturile, mimica, în general expresia prin mişcările trupului, cu finalitate comunicativă nu joacă numai rolul important de completare sau de modificare a sensului vorbirii; ele pot apărea uneori şi singure, asumându-şi funcţia de comunicare sau cel puţin contribuind la ea în mod preponderent.
Comunicarea nonverbală are funcţia de a „relaxa” înţelegerea contextului, dar pot exista şi situaţii când comunicarea verbală este bruiată de cea nonverbală („Una spunem şi alta gesticulăm”).
Comunicarea verbală are ca instrument limbajul, cu totalitatea funcţiilor şi laturilor sale. Acesta este purtător de idei, determină răspunsuri din partea interlocutorilor, produce acţiuni, provoacă o anumită concentrare a acţiunii.
Ca manifestare individuală, limbajul, atât din punct de vedere psihologic, cât şi neurofiziologic se realizează ca proces al comunicării cu ajutorul limbii, fiind, cum se exprimă Rubinstein, „limba în acţiune”. Astfel, prin folosirea limbajului, fiecare persoană îşi proiectează în exterior propria imagine, deoarece fiecare individ are propriul său mod de a se exprima de a se exprima în planul vorbirii.
Practica didactică tradiţională, care pune accent pe procesul scrierii, a fost înlocuită cu o echilibrare a celor două forme de comunicare, orală şi scrisă, comunicării orale acordându-i-se o atenţie sporită în cadrul orelor de limbi străine.  
Educaţia pentru comunicare vizează îmbogăţirea repertoriului comunicativ al elevilor prin asimilarea de noi mijloace de expresie, cu scopul de a facilita contactele lor sociale dar şi cele şcolare.
Comunicarea trebuie să funcţioneze în sistem concentric, aspectele informaţionale şi cele interpersonale aflându-se în strânsă relaţie structurală.
Pentru o fuzionare eficientă a comunicării în spaţiul şcolar şi a celei interpersonale, profesorul este ghidat în activitatea sa de trei deziderate:
1. Să folosească întreaga gamă a repertoriilor unei comunicări complete şi complexe prin:
- iniţierea elevilor în arta conversaţiei;
- ascultarea activă a unui mesaj;
- utilizarea limbajului gestual şi plastic (desene) pentru exprimarea gândurilor, sentimentelor;
- antrenarea în jocuri de rol de tipul vorbitor – ascultător;
- utilizarea şi valorificarea unor informaţii culese din mass – media.
2. Să dezvolte la elevi atitudini comunicative prin:
- stimularea receptivităţii faţă de interlocutori;
- cultivarea toleranţei în relaţiile de comunicare şi evitarea gesturilor agresive;
- solicitarea de argumente în soluţionarea unor probleme;
- încurajarea dialogului prin depăşirea unor blocaje psihologice şi psihosociale;
- folosirea expresiei corporale şi atitudinale impuse de mediu şi de situaţia de comunicare.
3. Să adapteze structuri cunoscute unor situaţii comunicative noi prin:
- organizarea contextelor de comunicare pornind de la situaţii reale, concrete;
- realizarea unor acte de limbaj ce presupun utilizarea formelor de salut, de prezentare de permisiune, de solicitare;
- exprimarea acordului sau a dezacordului în legătură cu un fapt sau cu atitudinea unei persoane;
- povestirea unor fapte şi întâmplări din experienţa lor.
Pornind de la aceste constatări, am încercat să pun accentul pe educaţia pentru comunicare. Mi-am propus următoarele două mari obiective:
Elevii să-şi însuşească un stil oral de exprimare corectă.
Elevii să-şi dezvolte atitudini comunicative orale.
Deşi observarea comunicării orale a elevilor este mai dificilă decât cea scrisă, profesorul trebuie să înregistreze observaţiile cu privire la procesul de exprimare orală a elevilor. Cunoaşterea capacităţii de comunicare a fiecărui elev este necesară pentru a putea interveni eficient în ameliorarea, corectarea sau dezvoltarea limbajului.
Menţinerea discursului didactic la un nivel prea înalt sau prea scăzut de abstractizare, nerespectarea relaţiei dialectice dintre concretizare şi conceptualizare sunt generatoare şi ele de blocajul comunicării. La fel de defavorizante sunt şi o serie de caracteristici ale elevului: experienţa cognitivă şi lingvistică redusă, timiditatea sau explozivitatea comportamentului, instabilitatea, inerţia şi volumul mic al atenţiei, conduita de ascultare pasivă.
Profesorul poate preveni această deficienţă a comunicării prin îmbinarea următoarelor măsuri: respectarea repertoriului verbal al elevului, utilizarea unui ritm de vorbire adaptat clasei, stimularea trebuinţelor de comunicare/ informaţie/ autoexprimare/ prestigiu, caracteristice tuturor elevilor. Motivarea pozitivă, cognitivă şi afectivă a clasei, utilizarea feed – back –ului imediat, continuu, conduita de ascultare activă, expresivitatea vorbirii – toate sunt menite să asigure continuitatea actului de comunicare.
Elevul devine un interlocutor eficient, în măsura în care este disponibil să recepteze şi să decodifice mesajele cadrului didactic / colegilor, are cunoştinţe suficiente şi profunde, pune şi îşi pune întrebări pentru a-şi extinde, clarifica aprofunda cunoştinţele, gândeşte în interacţiune cu alţii, ştie să asculte şi să-şi exprime cu responsabilitate opinii, experienţe, emoţii, atitudini.

Bibliografie:
Cerghit, Ioan, „metode de învăţământ”, E D.P., Bucureşti, 1976;
Dumitru, Gheorghe, „Comunicare şi învăţare”, E.D.P., Bucureşti, 1988;
Şchiopu, Ursula, „Psihologia copilului”,E.D.P., Bucureşti, 1967;
Şoitu, Laurenţiu, „Pedagogia comunicării”, E.D.P., Bucureşti, 1997

Prof. Ducan Elena-Liliana
Şcoala Gimnazială Dîrmănești

(Postat septembrie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top