20De multe ori mi s-a întâmplat să rostesc aceste cuvinte: „Parcă vorbesc cu pereţii! Tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe alta.

”Cu trecerea anilor, în special după ce am devenit mamă, mi-am dat seama că problema comunicării dintre două persoane  este extrem de delicată şi dificil de realizat, dar şi foarte importantă. Consider că într-o comunicare este esenţial să comunici eficient. De ce această precizare? În general, se consideră că a transmite informaţii unei persoane este suficient pentru ca acestea să fie receptate aşa cum dorim noi. Uneori, însă, se întâmplă să scăpăm din vedere impactul pe care îl au cuvintele noastre asupra interlocutorului, atât din punct de vedere emoţional, cât şi din punctul de vedere al înţelegerii informaţiilor. De aceea, de multe ori ajungem să fim dezamăgiţi de faptul că vorbele noastre nu au avut efectul scontat.
Consider că o condiţie primordială ce stă la baza unei comunicări eficiente este aceea de a avea iniţiativa comunicării. Atunci când ascundem exprimarea sentimentelor noastre de frica unor posibile repercusiuni negative, ne facem un mare deserviciu, ne amăgim singuri. De aceea este necesar să avem curajul exprimării propriei atitudini referitoare la fapta petrecută, să ne asumăm responsabilitatea sentimentelor şi dorinţelor noaste.
Dar, pentru a exista o comunicare eficientă între părinte/învăţător şi copil, este necesar ca nu doar adultul să poată avea iniţiativa comunicării, ci şi copilul. Întotdeauna am încurajat copilul să-şi exprime punctul de vedere. Am observat că există persoane care desconsideră părerea copilului din cauza lipsei lui de experienţă („Tu eşti mic, nu şti nimic”). Ele manifestă o atitudine arogantă prin care îşi impun supremaţia. Uneori această atitudine este împinsă la extrem, iar desconsiderarea se transformă în lipsă de respect („Tu să taci când vorbeşti cu mine”). Desigur că părintele se simte flatat atunci când copilul „nu comentează” sau umblă „pe vârfuri” când trece pe lângă el. Ceea ce nu ştie părintele este că acel copil ascultă de el pentru că nu are o alternativă mai bună, îi este frică de el, nu îl respectă.
În ceea ce mă priveşte, consider că învăţ permanent să ascult şi să iau în considerare părerea copilului, chiar şi atunci când nu sunt de acord cu el. De aceea, când are loc o discuţie, tratez copilul de pe o poziţie de egalitate, ca şi cum ar fi cel mai bun prieten al meu (Tratează-l pe celălalt aşa cum ţi-ar plăcea să fii tratat la rândul tău). Desigur, este greu de imaginat că „mogâldeaţa” din faţa noastră va deveni o persoană capabilă peste câţiva ani. Însă dacă acum copilul va fi tratat cu respect, atunci şansele sunt mari ca în viitor să se comporte bine cu cei din jur.
Tratarea de pe o poziţie de egalitate nu înseamnă însă a lăsa copilul să facă ce vrea el sau a ne subordona lui. În relaţia adult-copil, la fel ca şi în cea adult-adult, nu ar trebui să existe competiţie, nu ar trebui să se pună problema cine este mai tare, cine are întotdeauna dreptate, cine e câştigătorul şi cine e ratatul. Atunci când reuşim să lăsăm orgoliile la o parte într-o asemenea relaţie, putem afirma cu convingere că am evoluat, că am devenit mai înţelepţi.
Când comunic cu un copil sau adult, acesta simte că i se acordă atenţie (există tot timpul un contact vizual şi o postură care indică ascultarea), ştie că nu are de ce să îi fie frică, fiindcă spune ce simte şi ce doreşte. Cu alte cuvinte, simte că manifest respect faţă de persoana lui.
Odată venită iniţiativa comunicării din ambele părţi, probleme esenţială o reprezintă cum este bine să ne exprimăm dorinţele, bucuriile, neplăcerile, cum să ne cerem drepturile, cum să spunem NU atunci când situaţia o cere, fără a ne jigni interlocutorul. Important este să ştim permanent să comunicăm asertiv.
O altă condiţie care stă la baza realizării unei comunicări eficiente o constituie comunicarea pozitivă, ca rezultat al gândirii pozitive. Ilustrarea cea mai bună a diferenţei dintre gândirea pozitivă şi cea negativă este oferită de arhicunoscutul exemplu al paharului cu apă umplut pe jumătate: în timp ce unii consideră că au în faţa lor un pahar din care lipseşte apă şi manifestă nemulţumire, îngrijorare, faţă de ceea ce lipseşte, alţii sunt mulţumiţi că au un pahar umplut pe jumătate cu apă şi sunt mulţumiţi cu ce au. Băiatul unei vecine a venit acasă cu o foaie de caiet plină cu litera „i”, din care o singură literă era încercuită de învăţătoare ca fiind greşită. Văzând caietul, mama a rupt foaia şi l-a pus pe copil să refacă întreaga pagină. Acest exemplu demonstrează tendinţa izvorâtă dintr-o gândire exagerat de critică de a penaliza necruţător greşeala şi a ignora aspectele pozitive. Ceea ce inevitabil, duce la concluzia „E mai bine să nu lucrezi, că atunci sigur nu greşeşti”.
Nu vreau să afirm că este bine să încurajez performanţele mai slabe ale copiilor, vreau doar să evidenţiez că adultul trebuie să demonstreze că este întotdeauna dispus să dialogheze. Chiar şi atunci când copilul sparge un vas sau vine acasă cu o notă mai mică decât ne-am fi aşteptat, un părinte care ştie să comunice pozitiv va reuşi întotdeauna să găsească elemente demne de apreciat, să vadă picătura de apă din paharul aparent gol.
Este uneori ironic să observăm cum unii adulţi îşi tratează prietenii mai blând decât pe copiii lor. Dacă un copil îşi varsă sucul, putem auzi: „Ce se întâmplă cu tine? Nu poţi fi mai atent? Treci imediat şi curăţă mizeria!”. În schimb, dacă un prieten de-al aceluiaşi părinte varsă băutura, ne putem aştepta să auzim: „Oh, dar nu e nimic! Se curăţă într-un moment” (Jaffe M., 1991).
Orice copil are nevoie de iubire, respect şi apreciere necondiţionate de anumiţi factori mai mult sau mai puţin obiectivi. Condiţia esenţială în relaţia învăţător-elev este de a-l creşte pe elev cu respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Îl încurajăm, îi dezvoltăm încrederea în puterile lui, îl învăţăm să-şi exprime emoţiile, să şi le controleze.
Sunt atentă la trăirile elevilor,  canalizându-le emoţiile astfel încât să se simtă înţeleşi, acceptaţi, valoroşi.
Nu trebuie să uităm că noi, învăţătorii, suntem un model pe care elevii îl urmează.
Bibliografie
# Faber, Adele, „Comunicarea eficientă cu copiii, acasă şi la şcoală”, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010
# Ezechil, Liliana, „Comunicarea educaţională în context şcolar”,  Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002.

Prof. înv. primar Vlăsceanu Maria-Carmen
Şcoala Gimnazială „Mircea cel Bătrân”, Piteşti
(Postat martie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top