Studiu de specialitate
05În gândirea grecească, pe lângă ordine şi cosmos, logosul a fost o altă noţiune, cu dublu statut, obiectiv şi subiectiv. Logosul există atât în om, cât şi în lucruri. Cosmosul şi ordinea lui se opun unui aşa-numit haos iniţial şi sunt inseparabile de ideea de inteligibilitate, de logos. Pitagora, cel dintâi, a numit cuprinderea tuturor lucrurilor kosmos, din pricina rânduielii ce domnea în cuprinsul lor.

Cosmosul era universul ordonat, altfel spus, normat. O altă proprietate fundamentală a kosmosului pitagoreic, pe lângă caracterul lui ordonat, este aceea a caracterului finit. Grecii, s-a spus, se temeau de infinit. Ei asociau valoarea binelui cu finitul şi, implicit, cu cognoscibilul. Pentru ei, infinitul era ceva de ordin iraţional, dăunător eticii. De altfel, esenţa învăţăturii pitagoreice e conceptul de număr în explicarea lumii. (Desigur, pe acea vreme, conceptul de număr era foarte primitiv, legat de ilustrări practice, cu pietricele sau din puncte.) Pitagora e ultimul punct nodal al sistemului încă nedivizat al imaginii lumii mitice, în centrul învăţăturilor sale aflându-se, într-un tot unitar, muzica, matematica, astronomia şi ritul. Există o mistică a numerelor pitagoreice care şi-a atins apogeul în şcoala neopitagoreicilor, în aşa-numitele teologii aritmetice. Se stabileau corelaţii între numere şi alte concepte matematice, numere şi muzică, numere şi morală, numere şi corpul uman, numere şi elementele universului.
E interesant de urmărit întâlnirea dintre poezie şi matematică în acest punct de convergenţă generală care este mitul, unde funcţiile spiritului nu sunt încă diferenţiate în discipline autonome, şi unde gnoseologicul şi ontologicul, cunoaşterea şi existenţa se suprapun. De altfel, suprapunerea dintre existenţă şi cunoaştere este o temă fundamentală a gândirii antice, şi care, de altfel, a cunoscut revalorificări interesante în modernitate. Parmenide afirma, de exemplu, c㠄acelaşi lucru este a cunoaşte şi a fi. Cu alte cuvinte, există o identitate de natură între intelect şi restul existenţei, care face posibilă cunoaşterea. Ajungem, astfel, la ideea importantă de reflexivitate a gândirii, la ceea ce s-a numit, în legătură cu gândirea greacă şi nu numai, critica gândirii, cunoaşterea cunoaşterii.
În dialogul Timaios, Platon se referea la cele cinci poliedre regulate, spunând că sunt figuri cosmice la intersecţia dintre raţional şi iraţional, şi corespund treptelor universului său. Teoria lui Platon corespunde în mare măsură principiului economiei, în sensul folosirii unui număr minim de elemente pentru redarea diversităţii fenomenelor naturii, ca şi dezideratelor raţiunii, regularităţii şi ordinii de care e pătrunsă gândirea greacă. Existenţa ascultă de acelaşi logos ca şi intelectul.
În cartea “Matematica poeziei”, Solomon Marcus prelua această constatare în sensul demonstraţiei sale că, până la un punct, atât poezia, cât şi matematica, sunt posibilităţi de autocunoaştere şi, totodată, de creare a unor obiecte ideale posibile. Poezia, ca şi matematica, explorează, ambele, posibilul prin forţa proiectivă a spiritului. Mai recent, psihologii, şi aici îl numim pe Simion Doru Ogodescu, au numit aceasta, în termeni aparent paradoxali, experiment mintal. E vorba de o reconstrucţie ipotetică a realului. În general, s-a spus, nu se ţine seama de diferenţa fundamentală care există între ştiinţă, în general, şi matematici în special. Opoziţiile curente care se fac sunt între cunoaşterea mitică, comună, artistică, ştiinţifică şi filosofică. Totuşi, există o diferenţă considerabilă între matematici şi ştiinţele experimentale în general. Experimentul mintal matematic, ca şi cel spiritual, poetic, nu doar că reflectă o realitate deja existentă, ci şi proiectează lumi posibile.
După cum se ştie, poetul şi matematicianul Ion Barbu, influenţat de platonism, s-a referit la un loc luminos unde se întâlnesc geometria şi poezia. Aici el află o zonă spirituală privilegiată, locul frumuseţii inteligibile. Obiectele matematice precum punctul, dreapta, planul sunt, după expresia lui Barbu, existenţe substanţial indefinite, indefinite ca şi omul, existenţa, cunoaşterea. Conţinutul lor ideal poate fi doar parafrazat, nu epuizat. Comun atât matematicii, cât şi poeziei, trebuie să fie, aşadar, sentimentul ontologic, sentimentul sublimat al esenţei. În acest sens, matematica transcende fizica, după cum poezia adevărată e, după cum zice Barbu, mai presus de retorică. Într-o primă fază, Barbu desparte matematica de momentul ştiinţei experimentale, marcată de limitări empirice, şi, în paralel, delimitează adevărata poezie de retorica „structural mecanicistă”. Spiritul gândirii matematice transferat în lirică se arată în tendinţa de lapidaritate, în arta de a concentra şi a esenţializa la maximum, transformând cuvântul aproape într-un simbol matematic. Cât de fertil rămâne acest demers pentru spiritul poeziei rămâne o întrebare deschisă, provocatoare.
S-a afirmat că în acest punct, de matematizare a realului, încep izvoarele secetei. Dacă scopul matematicii e găsirea unei probleme şi a unei soluţii, a unui adevăr numit astfel măcar în virtutea coerenţei lui interioare, problema pe care şi-o pune poezia e: ce faci după ce ai găsit cu mintea un adevăr. Chestiunea care îl preocupă pe poet este cea a aderenţei practice la o realitate, indiferent dacă e motivată sau nu teoretic. Astfel, căutarea poetică e în funcţie de adevărul participativ, de trăirea subiectivului. În poezie, deşi avem de-a face cu sentimente epurate, ele nu sunt compatibile, de regulă, cu limbajul abstract. După regula poetică, individualul concret şi situaţia particulară exprimă cel mai bine generalul şi esenţialul. Chiar şi tendinţa nonfigurativă, în artă, conduce pe căi ocolite tot la tăieturi în sensibilitate, operând prin sugestii subliminale. Cum înţelegem aceasta? Prin natura sa, arta se aseamănă mai degrabă cu experimentul, un tip special de experiment. Se şi vorbeşte, de altfel, de experimentul artistic. Un scenariu artistic este ca şi un test destinat modelării reacţiei umane (simulare de lumi posibile, sau „accelerator de emoţii, după Alexandru Muşina).
În acest context, spiritul matematic nu poate guverna poezia, ci rămâne să fie, posibil, doar un moment în desfăşurarea ei. Din partea poeticienilor s-a reproşat, de altfel, gândirii matematice, că e un tip de gândire în care tragicul, dramaticul nu-şi află loc. Ideea de valoare, afirma Petre Ţuţea, tulbură ordinea matematică a lucrurilor. Deşi călăuzit de intuiţia sa specifică, prin care poate produce idei noi, spiritul matematic rămâne, totuşi, subordonat principiului metodologic al cantitativizării. Aceasta înseamnă că el surprinde acea parte din existenţa obiectivă care se cuprinde în generalitatea calculului, care răspunde operaţiilor uneori surprinzătoare de generare a calculului, speranţei de a descoperi secrete şi modele/structuri matematice cu aplicaţie în înţelegerea universului. Însă aceste structuri matematice sau formale nu deţin, ele însele, taina viului, a ţesăturii dialogice a realităţii.

Prof. Ducan Elena Liliana – Școala Gimnazială Dârmănești
Prof. Pîrșe Dalina – Colegiul Tehnic Câmpulung
(Postat februarie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top