32Sfânta Liturghie este „tot ceea ce ar trebui să ştim urgent pentru mântuire”, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae. Este tot ceea ce putem oferi în dar lui Dumnezeu, fără prea mult efort. Este tot ceea ce putem primi de la Dumnezeu pentru a ne sfinţi. Într-un cuvânt, este viaţă din Viaţă dăruită. Este veşnicie concentrată şi total oferită. Este rezumatul pe scurt al vieţii în această lume şi dincolo de ea.

În centrul cultului ortodox stă Sfânta Liturghie, care este jertfă şi Taină. Este jertfă adevărată pentru că, de câte ori o săvârşim, Duhul Sfânt actualizează opera răscumpărătoare a Mântuitorului concentrată în moartea şi Învierea Sa. Este, în acelaşi timp, Taina unirii cu Hristos şi între noi în Biserică prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu (1). Ea este Taina lui Hristos şi a Bisericii, Cincizecimea continuă şi Taina intrării Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Sfânta Liturghie este supremul prinos de mulțumire și expresia cea mai desăvârșită a trăirilor noastre de mulțumire și de recunoștință față de Dumnezeu, pentru bogăția darurilor  primite de la El. După cum reiese din formula de împărtășire „Se împărtășește robul lui Dumnezeu … cu cinstitul Trup și Sânge al Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin”, Sfânta Liturghie este și cea mai eficace jertfă de împăcare cu Dumnezeu sau pentru ispășirea păcatelor noastre. În chip cu totul special, Sfânta Liturghie este și cea mai puternică rugăciune de cerere sau mijlocire a Bisericii. De aceea Nicolae Cabasila spunea că „nu este o altă rugăciune care să poată atât de mult și care să ne dea nădejdi mai mari ca cea adusă prin această înfricoșătoare jertfă care a curățit, fără nicio pată, păcatele și fărădelegile lumii” (2).
Rânduiala Sfintei Liturghii este o adevărată şcoală de învăţătură creştină pentru micii creștini, o bogată comoară de învăţăminte.  Într-însa, ei găsesc învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub formă prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care este alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsesc Cuvântul dumnezeiesc, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântările din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica, rostită de preot. În Sfânta Liturghie lucrarea Duhului Sfânt  face ca evenimentele scripturistice să fie actualizate, Liturghia reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii.
Dar, mai presus de orice, găsesc în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. Toate cele ce se săvârşesc prin cântări și rostiri în timpul Sfintei Liturghii îi duc cu gândul la Hristos Domnul, pentru că în ele Îl văd arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mântuitoare. Luând deci parte la Sfânta Liturghie, micii creștinii petrec împreună cu Hristos, Îi ascultă glasul Lui, sunt aproape de El; iar dacă se împărtăşesc, se unesc cu El: El petrece întru ei şi ei întru El (Ioan 6, 56).
Locaşul bisericesc ortodox simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu în care Liturghia ne înalţă. Arhitectura şi iconografia, prin întreaga alcătuire a spaţiului, prin cupola pe care e zugrăvit Pantocratorul, prin reprezentările iconografice ale Mântuitorului, Maicii Domnului, sfinţilor, de pe pereţi şi de pe iconostas, îi fac să simtă deplin sensul comunitar al Liturghiei în care Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh îi uneşte cu El, între ei dar şi cu Biserica triumfătoare din cer. Iconostasul exprimă în imagini ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie iar Liturghia îngerească reprezentată în turlă îi conştientizează că slujirea noastră este o împreună-slujire cu puterile îngereşti, participare la Liturghia unică slujită de Hristos în cer. Toate acestea potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii.
Sfânta Liturghie este o slujbă cântată de la un capăt la altul în care cântarea susţine cuvântul, făcându-l să pătrundă în inimă, şi îi atrage prin frumuseţe spre contemplarea slavei dumnezeieşti, ajutându-i astfel să trăiască deplin realităţile cărora slujba îi face părtaşi. Atunci când este executată cu smerenie şi evlavie, cântarea potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii, ajutând atât la însuşirea învăţăturilor de credinţă cât şi la înălţarea sufletului spre Dumnezeu în rugăciune, conducându-ne spre cunoaşterea Lui mântuitoare.
Punctul maxim al acestui circuit neîntrerupt de iubire dumnezeiesc-omenească este atins la momentul împărtăşirii lor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. În acest moment, timpul îşi dilată laturile devenind infinit asumat, iar nemărginita veşnicie se încarnează smerit în ei spre a pulsa din interiorul lor pe de o parte sânge viu în Trupul tainic hristic: Biserica cosmică, iar pe de altă parte viaţă în universul sensibil. Astfel, de la răsăritul soarelui până la asfinţit şi cu toată taina nopţii, ziua şi-a împlinit scopul. Mai precis, timpul Liturghiei urcă ziua în veşnicie, iar veşnicia o însămânţează în lume. Restul clipelor din timpul unei zile nu sunt decât clipe de pregătire pentru momentul bun al rostirii: Vino Doamne! (Apc. 22, 20).
În Sfânta Liturghie universul îşi descoperă întreaga raţiune a existenţei sale şi toată sursa dăinuirii lui. Aici toată energia cosmică se întâlneşte cu energia necreată, formând o inimă vie, care pulsează viaţă în toate formele create ale universului sensibil şi inteligibil. Aici şi acum, într-un prezent continuu se realizează restaurarea tainică a vieţii pierdute prin păcat. În definitiv, se face „mântuire în mijlocul pământului” (Ps. 73, 13). Persoana umană în Sfânta Liturghie devine „mijlocul pământului” în care se săvârşeşte transfigurarea lumii. Prezenţa lor conştientă la Sfânta Liturghie este suprema oferire pe care creaţia o poate face lui Dumnezeu şi singura de care El are nevoie ca să o poată transfigura. Adică, să o ofere înapoi omului, dar plină de raţiuni înnoite, dumnezeieşti.
Nu există zi de la Dumnezeu în care viaţa universului să nu fie astfel înnoită prin prezenţa omului la Sfânta Liturghie. În definitiv, aceasta este prima şi ultima raţiune a întârzierii Parusiei şi, în acelaşi timp, raţiunea extinderii Eshatologiei în graniţele timpului.
Din perspectivă teologică, Sfânta Liturghie este ea însăși o Eshatologie anticipată, care are menirea de a pregăti creaţia să intre în Liturghia continuă a Împărăţiei ce va să vină. Prin urmare, Apocalipsa este ea însăşi o Liturghie extinsă la nivel cosmic, care va copleşi în har întreaga materialitate a lumii, după ce veşnicia va fi fost comprimată real în clipele temporale prin săvârşirea zilnică a sfintei Liturghii.

(1) Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III,I, în Opere Complete, trad., introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Paidea, 1996, p. 78
(2) N. Cabasila, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. rom. de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, București. 1989, p. 28

Prof. Vlădău Paul
Colegiul Tehnic „Armand Călinescu”, Pitești
(Postat ianuarie 2018)  

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top