07Educaţia incluzivă a apărut ca răspuns la neajunsurile educaţiei integrate, care nu a reuşit să împiedice marginalizarea copiilor care prezentau diferenţe faţă de “norma” generală a populaţiei şcolare.

La Conferinţa Mondială “Educaţia pentru toţi; satisfacerea nevoilor de bază ale învăţării”, de la Jomtiem - Thailanda, 1990,  s-a elaborat o nouă strategie a educaţiei,   fundamentată pe paradigma “educaţia pentru toţi”, iar „educaţia incluzivă” a devenit parte integrantă a educaţiei pentru toţi. „Educaţia incluzivă”, ca sintagmă, apare prin 1990,  bazându-se pe principiul incluziunii care este mai cuprinzător decât cel al integrării.
„Incluziunea” se referă la faptul că oricine, indiferent de deficienţa sa sau de dificultăţile pe care le întâmpină în învăţare, trebuie tratat ca un membru al societăţii, iar diversele servicii speciale de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi celelalte servicii puse la dispoziţia tuturor membrilor societăţii”.
Astfel,  incluziunea şi “educaţia incluzivă” pun accentul pe necesitatea ca sistemul educaţional şi şcolile/grădiniţele să se schimbe şi să se adapteze continuu pentru a răspunde diversităţii copiilor şi nevoilor ce decurg din acestea.
În “Declaraţia de la Salamanca” (1994) se stipulează:”Principiul fundamental al şcolii incluzive este că toţi copiii trebuie să înveţe împreună, oricând acest lucru este posibil, indiferent de dificultăţile pe care aceştia le pot avea sau de diferenţele care pot exista între ei”.
Educaţia incluzivă se defineşte prin următoarele particularităţi:
# susţine şi confirmă că toţi copiii pot învăţa şi au nevoie de o formă de sprijin pentru învăţare;
# urmăreşte să identifice şi să minimizeze barierele învăţării;
# este mai cuprinzătoare decât educaţia formală obişnuită cuprinzând: educaţia pentru familie, pentru comunitate, alte oportunităţi de educaţie în afara şcolii
# presupune schimbare de atitudini, comportamente, curriculum, care să satisfacă diversitatea copiilor, inclusiv a celor cu C.E.S;
# este un proces dinamic, care se dezvoltă continuu în funcţie de cultură şi context
# este parte a strategiei de dezvoltare a unei societăţi incluzive
Deci, în contextul actual naţional, educaţia incluzivă devine tipul de educaţie responsabil de asigurarea dreptului la educaţie al tuturor copiilor, fără nici o discriminare şi, mai ales,  de asigurarea  unei educaţii de calitate.
Realizarea educaţiei incluzive presupune:
- existenţa şi aplicarea principiilor incluziunii: principiul drepturilor egale, principiul nondiscriminării, principiul egalizării şanselor în educaţie, principiul centrării pe copil, principiul intervenţiei timpurii, principiul educaţiei de bază pentru toţi copiii, principiul asigurării serviciilor de sprijin, principiul cooperării şi parteneriatului.
- punerea în aplicare a unei pedagogii incluzive, o pedagogie a diversităţii, care conţine în esenţa ei atributele de a fi: pedocentristă, progresistă,  personalizată, optimistă, socială, o pedagogie a iubirii.
- elaborarea unui curriculum “incluziv “, care să se definească prin flexibilitate şi diversitate:  curriculum-ul  adaptat la nevoile copilului; diversitatea situaţiilor de învăţare şi a materialelor suportive;  metodologie didactică diversificată,  interactivă, adecvată stilurilor şi tipurilor de învăţare diferite ale elevilor; diversitate în evaluare: forme, metode, instrumente.
- crearea şi funcţionarea unui sistem de servicii de sprijin la toate nivelurile învăţământului: asistenţă psiho-pedagogică (psiholog, logoped), asistenţă socială, medicală, sprijin în învăţare (învăţător/profesor de sprijin).    
Grădinița care îi receptează în colectivitatea sa pe copiii defavorizați și își determină intern ,,direct și indirect”, atitudinea față de aceștia este alcătuită din: educatoare, părinți, copii, iar la nivel extern, societatea cu numeroase instituții și diverși factori media. O condiție esențială pentru reușita acestor acțiuni comune ale celor trei factori activi din grădiniță este existența unor relații de înțelegere, constructive care se realizează prin atitudini deschise, prin disponibilitate, printr-un ,,pozitivism” specific ce se cimentează cu voință și convingere.
Educatoarea trebuie să cunoască deficiențele copiilor pe care îi va primi în grupă în scopul înțelegerii acestora și pentru a-și putea modela activitățile, în funcție de necesitățile copiilor. Grupa în care va fi integrat copilul  cu cerințe speciale va trebui să primească informații într-o manieră corectă și pozitivă despre acesta. Este foarte importantă sensibilizarea copiilor și pregătirea lor pentru a primi în rândurile lor un coleg cu dizabilități. Sensibilizarea se face prin stimulări: crearea și aplicarea unor jocuri care permit stimularea  unor deficienţe ( motorie, vizuală, auditivă), ceea ce determină copiii să înţeleagă mai bine situaţia celor ce au dizabilităţi: prin povestiri, texte literare, prin discuţii, vizitarea/ vizita unor persoane cu deficienţe.
Primirea în grupă a copilului cu cerinţe educative speciale, atitudinea faţă de el trebuie să păstreze o aparenţă de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la fel cu ceilalţi copii din grupă. De aceea trebuie să exprime aceleaşi aşteptări şi să stabilească limite similare în învăţare ca şi pentru  ceilalţi copii din grupă. Ea trebuie să îşi asume rolul de moderator, să promoveze contactul direct între copiii din grupă şi să direcţioneze întrebările şi comentariile acestora către copilul cu cerinţe educative speciale.
De asemenea, trebuie să-i încurajeze şi să-i stimuleze ori de câte ori este nevoie pe aceştia, dându-le încrederea în forţele proprii, în propria reuşită în acţiunile întreprinse, evidenţiind unele abilităţi sau interese speciale lor în dezvoltarea şi sprijinirea cărora trebuie implicate şi familiile copiilor. Copiii cu cerinţe educative speciale integraţi în programul grădiniţei trebuie să dispună de o bună colaborare între educatoare, părinţi, psihologi şi profesorul logoped. Părinţii sunt parteneri la educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor. Relaţia de parteneriat între părinţi şi grădiniţă presupune informarea părinţilor cu privire la programul grupelor, la conţinuturile şi metodele didactice, dar presupune şi întâlniri cu aceştia, participări la expoziţii, excursii, serbări, vizite, etc., în care sunt implicaţi proprii lor copii.
Această relaţie a grădiniţei cu părinţii copiilor cu cerinţe educative speciale este necesară şi benefică, ea furnizând, informaţional, specificul dizabilităţii preşcolarului, precum şi date despre contextul de dezvoltare a acestuia. Părinţii informează grădiniţa şi despre factorii de influenţă negativă care ar trebui evitaţi ( fobii, neplăceri, stimuli negativi, atitudini care determină inhibarea / izolarea copiilor). Angajarea şi responsabilizarea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării la programul instructiv - educativ al grădiniţei. La orice copil, în mod particular la copiii cu dizabilităţi, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este, cel mai adesea, proporţional cu rezultatele obţinute de aceştia. De aceea, putem afirma că familia este primul educator şi are cel mai mare potenţial de modelare.
Cum ar trebui să arate grădiniţa incluzivă către care dorim să ne îndreptăm? Simplu: ca o grădiniţă. Ingredientele de bază, însă, ar trebui să o facă să arate că este:
# o grădiniţă în care copiii zâmbesc, cântă şi se mişcă;
# o grădiniţă despre care atât personalul, cât şi părinţii şi copiii ştiu că le aparţine şi arată acest lucru (panouri, anunţuri, iniţiative...);
 # o grădiniţă în care fiecare clasă arată că este o comunitate în miniatură şi fiecare copil ştie că aparţine unei astfel de comunităţi;
# o grădiniţă cu reguli emanate, agreate, asumate, afişate şi respectate de cei care o populează (personal, părinţi, copii);
# o grădiniţă în care părinţii sunt bineveniţi oricând alături de educatoare şi copii;
 # o grădiniţă în care părinţii sunt învăţaţi să se joace cu propriii copii, să spună/să citească poveşti copiilor, să-i aprecieze, să-i iubească;
# o grădiniţă în care toţi sunt importanţi (adulţi şi copii) şi fiecare are propria valoare;
# o grădiniţă în care problemele fiecăruia rămân la poartă şi unde fiecare păşeşte ca egal al celuilalt;
# o grădiniţă în care jucăriile şi materialele de lucru sunt la îndemâna copiilor;
# o grădiniţă în care culorile, sunetele şi mobilierul emană echilibru, respect, armonie;
# o grădiniţă în care catedra nu este o barieră între copil şi educatoare;
# o grădiniţă în care uşile pot sta deschise şi totuşi fiecare să se simtă în siguranţă şi respectat;
# o grădiniţă în care totul este etichetat, numai copiii nu, iar ordinea, mirosul de curăţenie te fac să te simţi ca acasă;
# o grădiniţă în care copilul este încurajat să experimenteze, să pună întrebări, să spună ce simte;
# o grădiniţă în care adulţii nu au timp de altceva decât de binele copiilor care îi păşesc pragul;
# o grădiniţă în care copiii ştiu şi sunt încurajaţi să facă alegeri;
# o grădiniţă în care educatoarea ştie să le vorbească celor mici despre o piatră, chiar şi atunci când nu are o piatră la îndemână;
Grădiniţa este incluzivă printr-un curriculum flexibil şi deschis ce permite adaptări succesive. Pentru a evalua copilul, educatoarea trebuie să aibă în vedere competenţele şi capacităţile educaţionale ale fiecărui copil şi să identifice:
# cum este fiecare;
# ce ştie fiecare;
# ce face fiecare;
# cum cooperează cu ceilalţi.
Profesioniştii joacă un rol esenţial în progresarea către educaţia incluzivă. Şi asta, pentru că, de cele mai multe ori, ei sunt puntea de legătură dintre cel care învaţă (cu dizabilităţi), familie şi şcoală. Având abilităţi şi experienţe adecvate, profesioniştii pot să ajute atât familia, cât şi pe furnizorii de educaţie să capete încredere din ce în ce mai mare în posibilităţile pe care le poate avea o persoană cu dizabilităţi care învaţă.

Bibliografie:
UNICEF – Educaţia inclusivă în grădiniţă: dimensiuni,provocari şi soluţii, Bucureşti 2012
A. Gherguț -  Sinteze de psihopedagogie speciala, Editura Polirom, 2005
E. Vrăşmaş -,, Educaţia copilului preşcolar”, Editura ProHumanitas, Bucureşti, 1999;
E. Vrăşmaş -,,Introducere în educaţia cerinţelor speciale”, Editura Credis, Bucureşti, 2004

Prof. înv. preşc. Sofronie Florina
GPP “Castelul fermecat” Pitești
(Postat ianuarie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top