04Sistemul de educaţie se referă la ansamblul instituţiilor unei societăţi implicate în educaţia oamenilor, într-o anumita  perioadă istorică. Sistemul educaţional are rolul de a socializa oamenii, astfel încât să devină membri ai societăţii, să îndeplinească roluri semnificative în reţeaua complexă a interacţiunilor sociale.

Prin învăţarea rolurilor sociale care îi revin, elevii se socializează, adică deprinde cum să satisfacă  aşteptările celorlalţi în legătură cu el.
Perspective de înţelegere a educaţiei:
# educaţia ca proces – acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe termen lung a fiinţei umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate;
# educaţia ca acţiune de conducere – dirijarea evoluţiei individului spre starea de persoană formată, autonomă şi responsabilă;
educaţia ca acţiune socială – activitatea planificată ce se desfăşoară pe baza unui proiect social, care comportă un model de personalitate;
# educaţia ca interrelaţie umană – efort comun şi conştient între cei doi actori – educatorul şi educatul;
# educaţia ca ansamblu de influenţe – acţiuni deliberate sau în afara voinţei deliberate, sistematice sau neorganizate, care, într-un fel sau altul, contribuie la formarea omului ca om.
Din perspectiva abordării ei ca activitate specific umană, educaţia se manifestă ca:
- Relaţie subiect-obiect, vizând producerea unor schimbări în personalitatea educatului. La ambii poli ai acestei relaţii se află fiinţe umane. Din acest considerent rezultă că relaţia subiect-obiect în educaţie este una de interacţiune între două entităţi subiective, fiecare trebuind să se adapteze la comportamentul celeilalte;
- Acţiune întreprinsă conştient, deliberat, conform unor scopuri stabilite, având deci un caracter intenţional şi finalist;
- Activitate corelată cu cerinţele societăţii şi ale individului, ceea ce îi conferă atât un caracter individual, cât şi unul social.

Ca fenomen social, educaţia:
- Are caracter social, fiind o relaţie socială (nu numai biologică sau numai psihică), se desfăşoară în societate şi a apărut odată cu societatea;
- Este subordonată unui ansamblu social care îi reglează şi îi direcţionează sensul; în relaţie cu societatea este determinată social şi constituie, în acelaşi timp, un factor de dezvoltare, de progres social;
are legităţile sale, logica şi natura sa, diferite de ale altor fenomene sociale;
- Desfăşurarea ei are caracter funcţional-dinamic (componentele ei fiind intercorelate, ca şi în interacţiune cu mediul social)
Funcţiile sociale ale instituţiei educaţiei
Funcția 1. Socializarea: pregătirea pentru a deveni membru productiv al societăţii  şi integrarea în cultură.  Procesul de socializare cuprinde durata întregii vieţi (stadiul socializării primare şi stadiul socializării secundare).
Funcţia 2. Transmiterea culturii. Prin educaţie, membrii unei societăţi îşi însuşesc cel puţin un nucleu al cunoaşterii, care este de natură  să-i reunească – un ansamblu de informaţii care să fie înţeles de toţi  şi împărtăşit tuturor.
Funcţia 3. Selectarea, pregătirea  si plasarea indivizilor în societate.
Funcţia 4. Schimbare şi dezvoltare.
Instituţiile şi organizaţiile implicate în educaţie: instituţii de învăţământ, instituţia familiei, instituţiile religioase, instituţiile de informare în masă (presa, radio, televiziunea), instituţiile de cultura (teatre muzee etc), instituţiile militare, instituţii politice ori sindicale (ce sunt preocupate de formarea propriilor membri în spiritul unor anumite idei, valori, atitudini, de inducerea anumitor comportamente).

Rentabilitatea investiţiei în educaţie
Cea mai cunoscută direcţie de cercetare printre cele care au studiat raportul dintre educaţie şi economie poartă denumirea de şcoala capitalului uman.
Conceptul de capital uman se referă la faptul că oamenii investesc în ei înşişi prin educaţie, formare, îngrijire sau alte activităţi care le sporesc veniturile viitoare prin creşterea câştigurilor pe întreaga durată a vieţii (Woodhall, 1997).
Conceptul a fost prima oară dezvoltat de economistul american Theodore Schultz (1961), care a tratat cheltuielile educaţionale ca formă de investiţie. Între lucrările cele mai importante produse de această orientare este volumul “Capitalul uman”, publicat şi în limba română, al lui Gary Becker (1997), care dezvoltă o teorie despre formarea capitalului uman şi analizează ratele de revenire ale investiţiilor în educaţie şi formare.

Contribuţia sistemului de educaţie  la dezvoltarea durabilă a societăţii
1. Investiţia  sociala în capitalul uman a fost analizată din perspectiva raporturilor dintre costuri şi beneficii. Beneficii sociale (Hatos, A., 2004):
# economisirea unor cheltuieli ale statului cu alocaţiile de sprijin, indemnizaţii de şomaj, programe de protecţie socială  şi chiar a cheltuielilor de prevenire a faptelor antisociale, întrucât  persoanele cu un nivel superior de instruire sunt mai puţin susceptibile sa  fie afectate de şomaj  şi mai puţin predispuse sa  recurgă  la fapte antisociale;
# creşterea beneficiilor de pe urma unor descoperiri noi, brevete de invenţie  şi inovaţii, ca urmare a faptului că  persoanele superior instruite devin capabile de performanţe superioare în desfăşurarea unor activităţi creative;
# creşterea pe termen lung a productivităţii muncii prin creşterea calificării forţei de muncă;
# creşterea bunăstării sociale generale prin efectele unei educaţii de calitate. asupra îmbunătăţirii sănătăţii celor capabili să  cunoască modalităţile de prevenire a bolilor, modalităţile de creştere sănătoasă a copiilor şi de petrecere profitabilă  pentru sănătate a timpului liber.
2. Investiţia  individuală în educaţie. Decizia individului de a-şi continua studiile şi de a-şi spori astfel investiţia în propria educaţie poate fi influenţată de mai mulţi factori:
# Starea generala a economiei poate fi un factor care explica  motivul pentru care în perioadele de recesiune economică mulţi tineri au tendinţa de a întrerupe studiile şi de a încerca să pătrundă pe piaţa muncii, pentru a-şi ajuta familiile afectate de şomaj. Acest fenomen este cunoscut sub numele de “fenomenul lucrătorilor adiţionali”. Alţi tineri, descurajaţi de dificultatea găsirii locurilor de munca, hotărăsc să se întoarcă  la şcoală. Este “fenomenul lucrătorilor descurajaţi”.
# Diferenţele în mărimea veniturilor poate fi un alt factor care influenţează  decizia individuală de a investi în educaţie. De exemplu, numărul persoanelor care vor continua să  investească  în educaţie pentru a absolvi o facultate va fi mai mare, atâta vreme cât veniturile obţinute de cei care au absolvit o instituţie de învăţământ superior vor fi mai mari decât ale celor care au absolvit doar liceul.
# Credibilitatea titlurilor şcolare poate influenţa decizia de a investi efort, timp şi bani în obţinerea lor, în măsura în care deţinerea lor sporeşte şansele de obţinere a unei slujbe cât mai bune şi care să  fie mai bine plătită. Deţinerea unei diplome universitare oferă o doză  de credibilitate în legătură  cu calitatea productivă a unei persoane.
# Vârsta la care o persoană realizează investiţia în educaţie va face ca perioada de timp în care ea va beneficia de pe urma acestei investiţii să  fie mai lungă sau mai scurtă. Din acest motiv, persoanele mai vârstnice sunt, în general, mai puţin dispuse decât cele tinere să investească, de exemplu, în obţinerea unui titlu academic, prin absolvirea unei instituţii de învăţământ superior.

Bibliografie:
1. Ioan Nicola, „Pedagogie”, 1992,Editura Didactică și Pedagogică, București,
2. Ioan Nicola, „Tratat de pedagogie școlară”.

Topliceanu Amalia
Liceul Teoretic „Ion Cantacuzino” Pitești
(Postat ianuarie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top