02Precursor al curentelor literare de avangardă din România începutului de secol douăzeci (dadaism, constructivism, suprarealism), și al literaturii absurdului sau al anti-prozei din literatura română, printre primii scriitori ce prevestesc prăbușirea convențiilor scrisului, din literatura universală, Urmuz reprezintă una dintre cele mai enigmatice personalităţi din literatura noastră.

Urmuz (nume impus public lui Dem. Demetrescu-Buzău de către Arghezi, 1922)  a fost influențat în tinerețe de idealismul german și de concepțiile filosofice ale poetului Mihai Eminescu, dar și de Ion Luca Caragiale.
Opera sa literară, redusă ca dimensiune la câteva zeci de pagini, este scrisă, inițial, spre a fi citită în cerc restrâns, familiei și prietenilor.
Îi revine lui T. Arghezi meritul de a fi observat originalitatea creației urmuziene și de a-l fi convins pe cel căruia i-a atribuit pseudonimul literar, să-și publice creațiile, având drept subtitlu denumirea cerută de Urmuz, aceea de ,,Pagini bizare”. Apar astfel în revista ,,Cugetul românesc” (1922) scrierile: ,,Pâlnia și Stamate”, ,,Ismail și Turnavitu”.  Postum, apar: “Emil Gayk”, „Plecarea în străinătate” și „Cotadi și Dragomir”, în „Punct”, (nr. 9, 10, respectiv 11, 1925); „Algazy & Grummer”, în „Bilete de papagal”, (nr. 16, 1928); „După furtună”, în „Contimporanul”, ( nr. 84, 1928); „Fragmente antologice”, în „unu”, (nr. 9, 1929); „Cronicari” (fabula), în „unu” ( nr. 31) . Schițele vor fi reunite de Sașa Pană într-un volum intitulat Opera, în revista „unu”, 1930.
Valoarea  artistică a creației urmuziene fost recunoscută şi analizată de mulți critici literari( P. P. Perpessicius, Ion Biberi, Matei Călinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Marin Sorescu, Valeriu Cristea,  Nicolae Balotă, Sergiu Pavel Dan, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Marin Mincu, Ion Pop, I. Negoiţescu, Dumitru Micu, Corin Braga, Gheorghe Glodeanu şi Adrian Lăcătuş).
Criticul G. Călinescu  îl include pe Urmuz în ampla ,,Istorie a literaturii de la origini până în prezent”. Îi şi dedică una din cele mai pătrunzătoare analize  bazată însă,  mai mult pe investigarea fenomenului de tip formal.
Tudor Vianu cercetează și el opera lui Urmuz și constată în ea existenţa unei tehnici de ordin stilistic: persiflarea clişeelor de limbaj şi specularea echivocului cuprins în sensul unor cuvinte.
Dramaturgul Eugen Ionescu, creator remarcabil al teatrului absurdului  afirma: Urmuz a fost una dintre figurile decisive ale acestei mari răscoliri artistice care se vădea atât de clar încă de la Rimbaud şi care a culminat în suprarealism”. Eugen Ionescu  îi conferă lui Urmuz meritul de a fi „predecesorul unanim recunoscut” al tuturor mişcărilor literare care au zguduit literatura veacului douăzeci, ,,unul dintre premergătorii revoltei literare universale”.
E. Negrici consideră de asemeni că: ,,scrierile sale sunt constrângeri ale inteligenței, organizări lucide ale conștientului, hazard metodic cu consecințe de ordin estetic. Fiecare piesă e un univers imposibil in sine, dar un univers, clădit pe legi interne, în care daca ai acceptat sa intri nu te mai miră nimic. Ca intr-o desprindere cosmică, doar primul șoc e dificil la Urmuz, când se sfărâmă firele realului. Odată părăsit tărâmul, totul devine posibil…”
Ion Pop acordă un amplu spațiu creațiilor lui Urmuz în lucrarea: ,,Avangarda în literatura română”.
Viitoarea sa metodă literară pare a fi fost exersată în anii de liceu, când, potrivit mărturisirilor dramaturgului şi actorului G. Ciprian, (prietenul lui Urmuz, încă din copilărie), acesta le explica seminariștilor diferite concepte literare, iar mai apoi le citea  anti-fabula ,,Cronicari”.
Tudor Arghezi îl descrie admirabil pe Urmuz, un scriitor autentic, cu o profundă conştiinţă literară, permanent mistuit de destinul operei sale, deseori timid, neliniştit, capabil a-l trezi  noaptea pentru schimbarea unei virgule în manuscrisul predat la tipografie.
Schițele urmuziene au circulat, inițial, oral în mediile artiste și boeme. Ce aduc nou  „paginile bizare"? Completa gratuitate ludică, ignorarea și răsturnarea  rigorilor literaturii clasice sau realiste. Opera lui Urmuz se bazează cu totul pe absurd, autorul mărturisind într-o notă anexată la schiţa Algazy şi Grummel  că a urmărit în crearea „absurdităţilor” sale un plan minuţios.
Plecând de la  datele realităţii cotidiene, Urmuz dorește să construiască „in abstracto” o realitate paralelă cu aceea a personajului în viaţă,  în consonanţă cu „imaginile ce trezesc cu muzicalitatea lor specifică – rezultat al impresiunii ce produc în ureche”. Realizează astfel, în scrierile sale, o scriitură abstractă, absurdă în aparenţă. Aceasta este realitatea lui Urmuz, pe care autorul o considera, mai apropiată de esenţa ideală a fenomenelor respective, mai „reală” decât realitatea.
Scopul lui Urmuz nu este de a „epata burghezimea", cum vor face avangardiștii ce-l urmează. Scriitorul își propune să înlocuiască lumea reală cu un univers paralel. Lumea construită de el pare văzută într-o  oglindă deformantă, care funcționează după legi de distorsiune precise. Creează imagini în răspăr, inversează sistematic, punct cu punct,  lumea reală, gândirea obișnuită. Pare ca Urmuz se conduce după o para-logică.
Universul  imaginar  creat de Urmuz presupune o construcție inedită, o refulare masivă a lumii reale, separând-o etanș de lumea fictivă. Consideră viața cotidiană un  infern, un spațiu subteran,  angoasant, privit prin oglinzi deformante, de bâlci. În  Paginile bizare, se reflectă, ca într-un coșmar, figurile oamenilor din lumea reală. Iau naștere  imagini grotești și ridicole prin aceste oglinzi, un univers situat de cealaltă parte a realului.
Iată acest univers în ,,Pâlnia și Stamate”. Aparent, începutul anunță proza clasică: ,,Un apartament bine aerisit compus din trei încăperi principale…” Pe măsura înaintării descrierii, decorul se schimbă, pășim dincolo de normalitate: ,,În fața salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strânsă în cearceafuri ude…O masă fără picioare la mijloc, bazată pe calculi si probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a lucrului în sine, un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținând în mână o sintaxă și…20 de bani bacșiș… pereții sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați cu compasul, pentru a nu scădea la întâmplare.”
Referitor la discurs, Urmuz utilizează jocul ambiguu dintre sensul conceptelor și nonsens, echivocul lingvistic, clișee lingvistice și automatisme ale expresiei. Mesajul este mereu bruiat, deviat, iar tiparele logico-gramaticale capătă pseudo-conținuturi.
Universul acesta paralel nu se aseamănă cu „mântuitul azur", al poetului Ion Barbu, dar îndeplinește o funcție cathartică. Purificarea  nu se produce prin înfrumusețare, cosmetizare, idealizare, ci prin parodiere, caricaturizare. În acest univers nou-creat, absurd, Urmuz creează personaje cu caracter oarecum simbolic, de ex. negustorul: (Algazy sau Cotadi), generalul sau plutonierul, (Gayk), muzicianul, (Fuchs), Ismail. etc. De exemplu, Ismail este un portret bufon de burghez, un amestec de regnuri (animal, vegetal, mineral), prin excelență absurd: ,,Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate. Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație progresului științei moderne s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză. Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă la ora 5 jumătate dimineața, rătăcind în zigzag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie....” Alt personaj, Algazy, este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor, cu barba rasă și mătăsoasă frumos așezată pe un grătar înșurubat sub bărbie  și împrejmuit cu sârmă ghimpată”.
Se observă cum scriitorul le imprimă personajelor sale grotești, o acţiune care este tot atât de abstractă ca și spațiul. În esenţa ei mișcarea personajelor pare similară unei mişcări muzicale, știut fiind că Urmuz nutrea o mare pasiune  pentru muzică, fiind, de altfel, şi compozitor.
Lumea din oglindă  construită  prin scris devine un univers compensatoriu, în care, corectând „imperfecțiunile demiurgului”, Urmuz poate remodela umanitatea ca într-un basm, așa „cum ar fi trebuit și cum ar fi putut să fie”.
Prin actul scrisului Urmuz transformă infernul zilnic, banalul, iese spre un aer în sfârșit respirabil. Scriitorul trece prin oglindă, spre țara minunilor. Universul „Paginilor bizare” este, la fel ca basmele perfide ale lui Lewis Carroll, un ținut feeric, având în prim-plan anxietatea și dorința de a frapa permanent. Pare că ne aflam într-un basm inofensiv, populat de personaje telurice într-o permanentă căutare a absolutului. Autorul parodiază continuu, se teme de scheme, de actul logic. Totul este imprevizibil și ilogic.
Compoziţia literară   este riguros structurată şi oricât ar părea de curios fiind vorba de o proză absurdă, compoziţia aceasta presupune elaborarea unei scheme de roman ideal din care să reiasă, sub forma camuflată a absurdului, o idee proprie multor lucrări clasice anume: căutarea absolutului. Dacă povestirea începe, de regulă, cu descrierea planului concret terestru, ca punct de plecare a ideii: „Un apartament bine aerisit, compus din 3 încăperi  principale, etc…” ultimul cuvânt al ultimei fraze reprezintă, într-un fel, ţinta spre care tinde întreaga construcţie, anume; absolutul: „Stamate aleargă şi astăzi nebun, micşorându-şi mereu volumul cu scopul de a pătrunde şi dispărea în infinitul mic.” Personajele se aseamănă. În Fuchsiada,  personajul principal, Fuchs, este înrudit cu Stamate prin caracterul său meditativ, înclinat spre cercetări abstracte, spre filozofie sau muzică. Ambele personajele  duc o luptă interioară, între pasiunea abstractă către ştiinţă sau artă şi  tentaţia erotică. Finalul va fi, inevitabil, distrugerea.
Criticii au observat că ,,Paginile bizarre”: parodiază fiziologiile literare la modă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Deducem scopul principal al artei urmuziene, transfigurarea simbolică a urâtului, în lupta cu răul social și moral.  Urmuz povestește sub forma unor fabule grotești mizeriile lumii. Astfel acestea se transformă, devin mai degrabă hazlii decât respingătoare.
Și totuși,  aparenței hilare, parodice a scrierilor lui Urmuz, i se opune, într-o tensiune cu greu mascată, un fond tragic, dizolvant.

Prof. Dumitrescu Emilia-Mihaela
Școala Gimnazială Gabriel Marinescu Tigveni

Bibliografie:
Urmuz-Pagini bizare, net
Urmuz, wikipedia
George  Călinescu,: ,,Istoria literaturii de la origini până în prezent”, compendiu, Editura pentru literatură, 1968
Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, Editura Dacia, 1970; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Timișoara, Editura Hestia, 1997
Adrian Lăcătuș, Urmuz, Brașov, Editura Aula, 2002
Cecilia Burtică, Urmuz avant dada (Urmuz sau originile dadaisto-suprarealiste), Craiova, Editura Didactica Nova, 2003
Eugen Negrici, Figura spiritului creator, Editura Polirom, 2013
Ion Pop, Avangarda în literatura română, Editura Minerva, 1990

(Postat ianuarie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top