27Termenul de pedagogii alternative este folosit în multe zone ca fiind sinonim cu pedagogia reformei. Atât pedagogia oficială cât şi pedagogiile alternative sunt centrate pe ideea de copil. Pedagogiile alternative consideră că o educaţie unică pune omul în ipostaza de a fi înghiţit de o lume exterioară.

Învăţământul trebuie să devină o posibilitate de diversitate şi să-i confere elevului o aşa zisă libertate. Dificultăţile pedagogiei oficiale conservatoare sunt de deschidere, în sensul că percepe ca atacuri ideile noi.  Pedagogiile alternative sunt pedagogii de autor, care valorifică ideile unor autori (de exemplu: Pedagogia Waldorf, Pedagogia Montessori, Planul Iena, Planul Dalton etc.). Aceşti autori au creat sisteme noi. Atât în spaţiul românesc, cât şi în întreaga lume, înfruntarea dintre tradiţional şi alternativ a avut loc întotdeauna. Dacă pentru pedagogia tradiţională centrul este în profesor, în manual, pentru pedagogiile alternative acest centru este reprezentat de copil. Copilul este acceptat ca fiind autonom, capabil de autoconducere şi este pus în situaţii concrete de viaţă. Învăţarea prin descoperire, învăţarea prin utilizarea unui contact, serbarea şcolară, colţurile speciale pentru activităţi, utilizarea unor tehnici individuale de învăţare şi alte asemenea idei consideră copilul ca având un spirit absorbant. Diviziunea activităţii în mici unităţi de muncă confirmă faptul că fiecare trebuie să urmeze drumul său.
Alternativele educaţionale au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi s-au conturat ca o mişcare pedagogică internaţională în raport de opoziție cu pedagogia tradiţională.

Alternativa educaţională “Montessori”
“Prima noţiune pe care copiii trebuie să o capete pentru a fi disciplinaţi, în mod activ, este aceea de bine şi de rău, iar sarcina educatoarei constă în a împiedica pe copil să confunde binele, mobilitatea şi răul cu activitatea cum se considera până acum, scopul nostru este să creăm o disciplină a muncii, a binelui şi nu a imobilităţii şi pasivităţii. Copilul este constructorul spiritual al omenirii, iar obstacolele în calea dezvoltării sale libere sunt pietrele din zidul în care a fost închis sufletul omului. Trebuie să ajutăm copilul să acţioneze singur, să voiască singur, să gândească singur; aceasta este arta celor ce aspiră să slujească spiritul”.
 Dr. Maria Montessori a accentuat ideea conform căreia fiecare copil trebuie văzut ca un individ cu personalitate unică şi potenţial intelectual unic. În scrierile sale pune accent pe cât de important este pentru părinţi şi educatori să admită nivelul de dezvoltare şi rata progresului pentru fiecare copil, în mod individual, aşa cum este el. Indiferent de naţionalitate sau etnie, toţi copiii au aceleaşi nevoi de bază, trec prin aceleaşi stadii, ea numind aceste stadii “perioade senzitive”.
“De la naştere la şase ani toti micuţii noştri au impresia unor descoperiri continue în lumea care îi înconjoară şi ei găsesc în aceasta o mare bucurie”. Ei doresc să înveţe, sunt asemuiţi cu nişte “bureţi” care absorb în mod constant informaţii despre lumea lor cea nouă.
Copiii trebuie observaţi îndeaproape pentru a le putea oferi ceea ce au nevoie în timpul fiecărei perioade senzitive, iar accentul trebuie pus întotdeauna pe învăţare – pentru copii, mai degrabă decât pe predare – din partea adultului. Autoarea metodei spune că rolul educatorului este de a “observa” copilul şi de a “pregăti mediul”, pe baza observaţiilor făcute, de a crea situaţii de învăţare şi nu de a preda direct, fiind mai mult un ghid decât un lider. Astfel, după observaţia copiilor ea a descoperit că:
# motivarea este naturală în procesul de învăţare;
# copiii mici sunt capabili să se concentreze mai mult decât îşi pot da seama adulţii, dacă o activitate răspunde nevoilor lor şi dacă procesul permite implicarea fizică; copiii resping o activitate care nu răspunde nevoilor lor;
# copiii sunt capabili să-şi dezvolte autodisciplina dacă au libertatea să aleagă;
educatorul nu este sursa tuturor învăţăturilor;
# copiii pot învăţa să-şi rezolve propriile probleme.
În cadrul metodei sale, Dr. Montessori a conceput un rol cu totul nou pentru educator. Copiii învaţă singuri, folosind materialele specifice, timp în care rolul educatorului este să direcţioneze, să stimuleze şi să ghideze activitatea acestora. Educatorul nu se amestecă niciodată atunci când un copil e concentrat, şi nu intervine decât dacă a constatat că acesta are nevoie de ajutor, nu ştie ce să facă, sau îi deranjează pe ceilalţi colegi. Ajutorul pe care un educator Montessori îl oferă copilului este întotdeauna extrem de limitat – atât cât să se asigure că acesta a ieşit din impas. Copilul nu este corectat atunci când greşeşte. Se consideră că încă nu a ajuns să stăpânească suficient conceptul respectiv iar materialul va fi strâns și reluat cu alt prilej, după o lecţie individuală, ori după o anumită perioadă de timp.
Educatorul Montessori nu pedepseşte copiii niciodată dar nici nu le oferă recompense. Se consideră că singura recompensă de care are nevoie un copil este cea provenită din mulţumirea de sine, din faptul că a realizat un lucru bun şi corect bazându-se pe propriile lui puteri.
În cazul în care un copil îi deranjează pe colegii lui sau se comportă într-un mod care afectează armonia și ordinea din clasă, acesta va fi luat de către educator și dus într-un loc retras de ceilalți copii. I se va asigura jocul favorit dar va fi lipsit de libertatea de a se deplasa prin clasă după voinţa proprie. Educatorul va veni din când în când şi îi va adresa cuvinte blânde de simpatie sau ajutor, în cazul în care are nevoie. Se consideră că lipsa libertăţii de mişcare şi tratarea copilului ca pe un bolnav este suficientă pentru a-l face să înţeleagă că a greşit.  Copiii prosperă atunci când li se oferă libertatea într-un mediu propice nevoilor lor. După o perioadă de intensă concentrare şi lucru cu materiale care le stârnesc interesul, copiii dau dovadă de vitalitate şi mulţumire de sine. Concentrându-se la o activitate liber aleasă, neîntreruptă, copiii ajung la auto-disciplină şi pace interioară. Dr. Montessori a denumit acest proces “normalizare” si este citat ca fiind “cel mai important rezultat al muncii noastre”. (Maria Montessori, Mintea absorbantă 1949)
Filosofia educaţională a doamnei Maria Montessori încurajează dezvoltarea copilului într-un mediu care să inspire siguranţă, sprijin, diversitate culturală care să le dea libertatea de a explora, de a coopera.
Ţinta noastră ar trebui să fie aceea de a crea un mediu plăcut care să ducă la o dezvoltare armonioasă intelectuală, socială, fizică şi artistică. Să cultivăm copiilor respectul de sine şi să le dezvoltăm dorinţa lor naturală de a învăţa. Părinţii, copiii şi personalul didactic vor lucra împreună pentru a atinge scopul propus.
Principiile metodei Montessori: în loc să înlăturăm obstacolele ce-i stau în cale, ajutăm copilul să le depăşească. Principiul de bază la metoda Montessori este auto-educarea şi aplicarea celor învăţate direct, imediat. Copilul este privit ca un om în toată firea, i se respectă personalitatea, deoarece este un individ unic și irepetabil, el este ajutat să-şi dezvolte voinţa, acordându-i-se libertate asupra hotărârilor sale, este îndrumat să gândească şi să acţioneze independent, i se dă prilejul de a-şi urma propriul ritm de învăţare, deoarece copiii nu-şi doresc doar să înveţe, ci să înveţe ceva anume, într-un anumit moment dat, sunt
încurajați să ia decizii proprii pe care să le respecte.
Cercetările ştiinţifice arată că:
- învăţarea se produce în condiţii optime când procesul gândirii este însoţit de mişcare;
- se învaţă mai bine atunci când ne interesează subiectul de învăţat;
- persoanele evoluează când simt că pot efectua alegeri şi când simt că deţin controlul;
- învăţăm mai bine când subiectul de învăţat se află în context concret;
 - copiii pot învăţa foarte bine “de la” şi “împreună” cu persoane astfel că după vârsta de şase ani copiii răspund foarte bine la situaţii în care pot învăţa şi colabora în acelaşi timp;
- copiii răspund pozitiv la rutină şi la disciplină;
 - anumite comportamente pozitive la adulţi (semnalate de Montessori) se pot observa în rezultatele ulterioare ale copilului.
Dacă un copil va găsi câmpul de acţiune care să corespundă celor mai intime exigenţe ale sale, acesta va revela în timp ce altceva îi este necesar pentru dezvoltarea sa optimală. Copilul încearcă pe moment raporturi cu genul uman care-l înconjoară şi le găseşte. Dar în acelaşi timp există în individ exigenţe intime, exigenţe cărora cere să li se abandoneze într-o muncă misterioasă care solicită completa solitudine, separarea de tot şi toate. Nimeni nu poate să ajute copilul să atingă această intimă izolare care să-i permită să ajungă la lumea sa cea mai profundă, misterioasă, bogată, plină de trăiri.  Acest câştig care se obţine prin eliberarea faţă de lumea externă trebuie să provină de la însuşi sufletul nostru. Această stare de reculegere totală se regăseşte doar în marii oameni.
Putem ajuta copilul mic să dea un sens acestei mulţimi de informaţii oferindu-i un mediu în care el poate să înveţe să distingă, să diferențieze, să categorisească şi să emită judecaţi. Aceste aptitudini pun bazele întregii învăţături viitoare.
Concluzii
Dr. Maria Montessori a elaborat o filosofie a educaţiei bazată pe respectul pentru copil şi nevoile sale. Conceptul de respect pentru copil este esenţial în metoda Montessori. A fost convinsă că vârsta preşcolară, când copilul îşi dezvoltă concepţia de sine, este fundamentală pentru împlinirea sa viitoare. Pentru Maria Montessori educaţia echivalează  cu a învăţa copilul să gândească şi să acţioneze independent într-o manieră responsabilă. Dr. Montessori a văzut educatorul mai degrabă ca un creator al situaţiilor de învăţare, decât o persoană care predă în mod direct anumite cunoştinţe, mai mult ca un ghid, decât ca un lider. Instruirea trebuie să înceapă la o vârstă fragedă dacă se vrea o hrană pentru minte şi o satisfacţie pentru copilul care este stăpânit de dorinţa de a învăţa.
Filosofia Montessori accentuează importanţa prezentării de materiale educative potrivite în timpul fiecărei perioade. Calmul adultului prefigurează adultul de mâine. Adultul nu trebuie să facă niciodată pentru copil ceea ce acesta poate să facă singur, pentru că îi fură copilului posibilitatea de a învăţa, îl face dependent. Din obişnuinţă, din dragoste, adulţii servesc copilul. Acest act este periculos deoarece manifestă o tendinţă de sufocare a unor activităţi utile şi spontane ale copilului.

Bibliografie:
D”Hainaut (coord), „Pedagogia secolului XX”, „Programe de învăţământ şi educaţie permanentă”,  E.D.P. , Bucureşti, 1981
Montessori, Maria, „Descoperirea copilului” , E.D.P. , Bucureşti , 1977
Montessori , Maria , „Mintea absorbantă” , traducere de Marcel Căpraru , Ed. Apa, Drobeta Turnu Severin, 2006
Revista „Învăţământul preşcolar”, „Educaţia în 2001”, nr.3-4, 2001
5. „Revista de pedagogie”, nr.2 , 1991.

Prof. înv. primar: Pantazeanu Lavinia Elena
Școala Gimnazială ,,Tudor Vladimirescu” Pitești
(Postat decembrie 2017)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top