Să nu te opreşti niciodată din a-ţi pune întrebări, curiozitatea stă la baza existenţei.”
(A. Einstein)
12Prin învăţarea creativă nu se urmăreşte neapărat a se face din fiecare copil un geniu, dar putem şi trebuie să reuşim, ca dascăli, să facem din fiecare copil un participant activ – independent sau în grup – la „redescoperirea” adevărurilor despre lucruri şi fenomene, atunci când i se indică direcţiile de cercetare sau i se dau notele definitorii, să-şi pună întrebări similare cu cele pe care şi le pune cercetătorul ştiinţific cum ar fi: „cine”, „ce”, „unde”, „prin ce mijloace”, „în ce scop”, „cum”, „când”, deoarece ele întreţin interesul pentru cunoaştere şi corespund spiritului de curiozitate al copilului.

Una dintre cele mai valoroase interpretări ale creativităţii pe care în linii generale o regăsim în lucrările contemporane, aparţine lui W. Duff şi a fost elaborată în secolul al XVIII-lea. Ipotezele teoriei sale au fost formulate plecând de la analiza intelectului unor genii precum: Platon, Bacon, Shakespeare, Descartes, Newton sau Berkeley. W. Duff a distins trei facilităţi ale minţii creatoare: imaginaţia, judecata şi gustul pe care le consideră principalele componente ale geniului. Imaginaţia este facultatea mintală care elaborează o infinitate de asociaţii noi prin compunere şi descompunere a ideilor, prin combinare şi recombinare a lor, creând în final obiecte care nu au existat niciodată în natură. Judecata permite combinarea ideilor elaborate de imaginaţie, observarea acordului sau dezacordului dintre ele, reunirea în aceeaşi categorie a celor omogene şi respingerea celor discordante, în final urmând să se determine utilitatea şi adevărul invenţiilor şi descoperirilor produse prin puterea imaginaţiei. Gustul este un simţ intern care permite delimitarea ideilor frumoase de cele urâte, a celor decente de cele ridicole.
Elementele principale care atestă creativitatea sunt: flexibilitatea, originalitatea, fluenţa şi imaginaţia.
Pentru a stimula activismul şi creativitatea elevului, profesorul însuşi trebuie să fie un tip creativ şi activ, să manifeste un comportament şi o atitudine pozitivă în acest sens. Instruirea interactivă şi creativă redimensionează rolurile şi ipostazele cadrului didactic.
Realizarea obiectivelor specifice ştiinţelor se face folosind metoda experimentului ştiinţific, metodă de bază în studiul lumii înconjurătoare şi calea principală în dobândirea cunoştinţelor prin efort propriu.
Experimentul este o metodă de dobândire a cunoştinţelor şi de formare a priceperilor şi a deprinderilor de muncă intelectuală şi practică ce permite o intensă antrenare a elevilor şi o participare deosebit de activă a acestora în procesul instructiv-educativ şi are un caracter accentuat aplicativ, cu o pondere deosebită în formarea deprinderilor practice ale elevilor având la bază intuiţia. A experimenta înseamnă a-i pune pe elevi în situaţia de a concepe şi a practica ei înşişi un anumit gen de operaţii, cu scopul de a observa, a studia, a dovedi, a verifica, a măsura rezultatele. Experimentul implică activităţi de provocare, reconstituire şi modificare a unor fenomene şi procese, în scopul studierii lor. Relaţia experiment – învăţare prin descoperire, de fapt relaţia metodă – procedeu, este o relaţie dinamică: metoda poate deveni ea însăşi procedeu în cadrul altei metode, tot aşa cum un procedeu poate fi ridicat la rang de metodă la un moment dat.
Elevii trebuie antrenaţi nu numai în observarea directă a unui experiment, ci şi în executarea individuală şi pe grupe a acestuia.
În activitatea de cunoaştere prin experiment, profesorul utilizează potenţialul latent al elevului, stimulându-i diferite activităţi mentale, care vor determina anumite laturi ale personalităţii sale.
Orice experiment trebuie să implice procesele gândirii concretizate în interpretarea fenomenelor observate, deducerea concluziilor, analiza şi compararea datelor experimentale obţinute, generalizarea unor cazuri particulare, transferul în alte contexte teoretice, sesizarea interrelaţiilor dintre domeniile teoretice şi cele aplicative.
Ca metodă de explorare a realităţii – experimentul – direct sau indirect, folosită în predare şi învăţare, are o deosebită valoare formativă, întrucât dezvoltă elevilor spiritul de observare, investigare, capacitatea de a înţelege esenţa obiectelor şi fenomenelor, de prelucrare şi interpretare a datelor experimentale, interesul pentru cunoaştere etc.
Experimentele aduc elevii în faţa realităţii, ajută elevii să studieze pe viu, să fie în contact direct cu realitatea sau cu substitutele acesteia – îi determină pe elevi să înveţe prin descoperire.
Un rol important în cadrul experimentului îl are şi observarea, care are o deosebită valoare euristică şi participativă, deoarece permite o percepţie polimodală pe baza a cât mai multor simţuri, detectarea şi extragerea unei informaţii noi prin eforturi proprii, dezvoltarea gândirii critice. Prin intermediul ei se urmăreşte explicarea, descrierea şi interpretarea unor fenomene printr-o sarcină concretă de învăţare, totodată contribuind la formarea şi dezvoltarea unor calităţi comportamentale, precum: consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, perspicacitatea şi imaginaţia; gândirea cauzală, spiritul de observaţie şi de colaborare.
Utilizarea metodei experimentale în studiul ştiinţelor este importantă prin contribuţia adusă la formarea şi dezvoltarea personalităţii elevilor.
Astfel se realizează:
a) cultivarea spiritului de observaţie asupra lumii înconjurătoare;
b) cultivarea creativităţii gândirii – elevii redescoperă prin eforturi proprii adevăruri deja cunoscute;
c) stimu¬larea imaginaţiei creatoare pentru găsirea de soluţii la probleme practice concrete.
Experimentul de laborator are funcţii multiple: îi pune pe elevi în situaţia de a provoca şi produce fenomene şi procese pe cale experimentală; determină formarea unor deprinderi de lucru cu aparatura specifică ştiinţelor prin însuşirea şi aplicarea unor metode şi tehnici de lucru corespunzătoare; asigură descoperirea, aprofundarea şi verificarea cunoştinţelor de către elevi; accentuează caracterul formativ al învăţământului prin dezvoltarea la elevi a spiritului de investigaţie şi observaţie, a gândirii flexibile, fluide, originale.
Lucrările experimentale au un pronunţat caracter activ-participativ: în primul rând, elevii vor fi curioşi la desfăşurarea experimentului de către profesor, iar apoi se vor implica prin propriile acţiuni la realizarea acestuia. Bucuria succesului obţinut prin realizarea unei sarcini de lucru determină creşterea încrederii în forţele proprii şi oferă elevilor criterii corecte de autoevaluare, necesare în competiţia cu ceilalţi.
Învăţarea prin metoda experimentului ştiinţific presupune cen¬trarea activităţii pe elev, determinând noi relaţii profesor – elev, favorizează dispariţia barierelor de comunicare şi a sentimentului de „frică” faţă de profesor.
Urmărind atent şi permanent elevii, profesorul poate să descopere şi să cultive înclinaţiile acestora spre activitatea practică, ce poate fi hotărâtoare în alegerea viitoarei profesii.
Experiența didactică a demonstrat faptul că experimentul creează bucurie, creează noi experiențe, iar pentru copii este un fel de miracol care îi ajută să înțeleagă mai bine lumea în care trăiesc. Să căutăm mijloace ieftine și la îndemână pentru ca experimentele să fie ușor de realizat, iar copiii temeinic instruiți!

Prof. Georgeta Tomescu - Ion
Prof. Gabriela Popa
Liceul Tehnologic ,,Dacia” Pitești
(Postat decembrie 2017)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top