06Timpul liber a încetat să mai fie un privilegiu nobiliar, și a devenit un fel de atestat de noblețe de masă, odată cu modernitatea. Timpul liber modern, „de masă“, este însă o noțiune paradoxală. „Liber“ este de fapt prin excelență timpul individual, timpul în care nu numai că nu ești obligat să muncești și să-ți câștigi pâinea prin corvezi, dar în care nu trebuie nici să te conformezi în vreun fel altora, adică să intri într-un cadru obligat sau măcar indus de valul celor din jur. Timpul liber este ceva personal – absolut și exclusiv personal –, altfel nu e liber.

Nimic nu face mai vizibil paradoxul „timpului liber de masă“ ca metamorfoza prin care trece suportul său spațial: spațiul urban de masă, mai precis spa¬țiul de „loisir“ al orașului modern. Timpul e o dimensiune abstractă, dar spațiul urban e concret, prezent și teribil de eficient. În aparență, o masă tot mai mare de oameni cu tot mai mult timp liber a pretins orașului să-i răspundă cu spații adecvate, iar acesta s-a conformat. De fapt răspunsul a luat-o mult înaintea problemei. Spațiul e cel care i se impune masei. Lăsată în voia libertății ei de timp, masa s-ar mișca exact ca o mulțime de particu¬le browniene dezordonate, încărcate de energie, dar nu și de sens. Spațiul orașului tocmai asta face, canalizează masei mișcarea și îi exploatează energia direct proporțională cu timpul liber. Spațiul urban nu servește timpul liber, ci îl consumă.
Timpul liber este prin definiție timpul plăcerii și, dacă se poate, chiar al ferici¬rii. Utopia modernă a formulat-o explicit.
Cu o singură condiție: să nu fii diferit. Căci oricât ar fi fost de precisă tehnologia eprubetelor, din greșeală, vai, apăreau și oameni diferiți de restul masei. Pentru ei din păcate nu exista loc în „minunata lume nouă“ (drept urmare erau deportați pe o insulă în ocean). Spațiul modernității perfecte era rezervat exclusiv oamenilor-masă, un spațiu în care timpul individual pur și simplu nu avea loc.
În utopia pusă în operă, cea a urbanismului modernist, spațiul „liber“ apare în schimb ca o obsesie. Le Corbusier și colegii săi de la CIAM au prevăzut în organizarea lor științifică și funcționalistă a orașului destul spațiu special dedicat timpului liber. În „Carta urbanismului modern“, alias „Carta de la Atena“ (definită la începutul anilor ’30, exact ca „lumea nouă“ a lui Huxley), capitolul despre „Loisir“ afirmă de la prima frază nevoia categorică de „suprafețe libere“. Cum orașul modern este prin definiție igienist, spațiul e în primul rînd „o chestiune de sănătate publică“. „Orele libere, pe care mașinismul le va înmulți negreșit, vor fi consacrate unui sejur reconfortant în sînul elementelor naturale.“Timpul liber trebuie să însemne plimbare în spațiile verzi și mult sport. E mijlocul sigur de a fi sănătos, adică pentru moderni în mod automat și fericit (deși nu cred că pe atunci se știa că exercițiul fizic produce în corp endorfina, „hormonul fericirii“). Ceea ce Le Corbusier va numi „orașul radios“ este ca un fel de stațiune de agrement (o plimbare prin cartierul Gheorgheni din Cluj, de exemplu, excluzând șirurile imunde de garaje de tablă, te mai face încă să te simți ca „la stațiune“…). Obsesiile lui igieniste se traduc printr-un spațiu gol, lipsit de orice altceva în afară de aer curat. Aer cald și luminos de la soare, oxigenat de la vegetație, silențios și nepoluat de la îndepărtarea circulației, totuși nimic altceva decât aer… Aer liber. Și nimic nu este distribuit mai omogen decât aerul. Spațiul public al modernismului este gol, dar fundamental democratic. Nimicul se poate distribui generos tuturor.

Bedereagă Andreea
Şcoala Gimnazială Dârmăneşti
(Postat octombrie 2017)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top