18Copilul învaţă cu preponderenţă din contactul său cu mediul fizic şi social. Relaţia pe care acesta o are cu mediul, răspunsul pe care îl primeşte la interacţiunile pe care le iniţiază sau le stabileşte în demersul său de explorare şi experimentare sunt definitorii pentru dezvoltarea integrată.
Acasă, în primii ani de viaţă, copilul dobândeşte noţiuni despre sine, se poate repera ca identitate, ca aparţinând unui grup cultural şi social, îşi poate cunoaşte şi recunoaşte competenţele şi abilităţile, deprinde reguli şi începe să îşi asume responsabilităţi, devine independent şi activ în propria-i viaţă.
Întreaga dezvoltare a copilului este condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu mediul social în care trăieşte. Fiecare participant în viaţa copilului (părinţi, fraţi, bunici) influenţează modul său de dezvoltare, condiţionând modelele relaţionare pe care copilul le integrează şi pe care le va reproduce în viaţa sa.
Odată cu înscrierea la grădiniţă, copilul îşi îmbogăţeşte  considerabil sfera relaţiilor, intrând în contact cu o lume necunoscută, oarecum străină şi stranie pentru el. Până în acest moment, singurii adulţi care l-au înconjurat au fost aceia în care a investit afectiv, cărora ştie să le răspundă şi care îi cunosc nevoile. În absenţa mamei sau tatălui, copilului trebuie să i se acorde posibilitatea unor relaţii de calitate cu adulţii care îl înconjoară.
Indiferent de rolul pe care îl avem în grădiniţă ne aflăm într-o poziţie de receptor/ iniţiator al interacţiunii cu copilul, preluând într-o mare măsură acţiunile parentale. Tot ceea ce-l înconjoară pe copil trebuie să îl susţină pe acesta să exploreze, să experimenteze, să se dezvolte. Dincolo de mediul fizic în care se derulează activitatea din grădiniţă, mediu care este deosebit de important, este necesar să recunoaştem importanţa intervenţiei fiecărui membru al personalului, didactic, nedidactic sau auxiliar, fiecare membru în echipă, se va regăsi într-o mai mare sau mai mică măsură în relaţiile pe care copilul învaţă să le construiască cu adulţii din jurul său şi, în acelaşi timp, în dezvoltarea integrată a acestuia.
În derularea activităţii în grădiniţă, într-un spaţiu destinat copilului şi dezvoltării acestuia, fiecare gest are o semnificaţie de îngrijire, creştere şi dezvoltare a copilului şi este important ca toţi profesioniştii să deţină acelaşi tip de aptitudini şi atitudini în raport cu copilul:
• căldură şi afecţiune;
• răspuns imediat la nevoile copilului;
• disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
• sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;
• respect;
• deschidere şi comunicare;
• limite clare şi bine precizate;
• recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
• nediscriminarea;
• confidenţialitate şi încredere reciprocă.
În grădiniţă, copilul îşi continuă construirea propriei identităţi. De data aceasta, el se raportează la alţi copii de aceeaşi vârstă, începe să relaţioneze cu ei, să se compare cu aceştia, să îşi negocieze regulile în grup, să-şi ajusteze comportamentele în funcţie de colegi. Pentru copil, este un moment important al construcţiei sale ca persoană. Atitudinea adultului trebuie să îl sprijine şi să îl încurajeze în acest demers, să îi consolideze încrederea în sine, să îl valorizeze permanent, controlând comportamentele nedorite cu multă atenţie pentru copil.
De multe ori, din dorinţa de a ne apropia de copil, îi găsim tot felul de nume de alint: „Broscuţă“, „Gândăcel“, „Pepenaş“. Ceilalţi copii vor fi tentaţi să ne copieze, transformând alintul nostru într-o poreclă pentru copil. Şi iată cum un gest aparent bine intenţionat al adultului, are ca rezultat lezarea demnităţii copilului. Este adevărat, nu întotdeauna gestul adultului este bine intenţionat: gândiţi-vă de câte ori porecla copilului este „Grasule“, „Patru ochi“, „Fomilă“, „Ţăcănilă“, „Somnorici“ etc. În aceste situaţii, vorbim despre stigmatizarea copilului, despre etichetare. Toate acestea vin să distrugă stima de sine a copilului: chiar dacă la început va protesta, treptat, copilul îşi va asuma noul „nume“ şi comportamentele atribuite, comportându-se în conformitate cu aşteptările noastre. În acest fel, adultul are un comportament discriminativ şi va învăţa copiii să dobândească comportamente discriminative.
Din acelaşi tip de eroare face parte penalizarea copilului şi nu a comportamentului inadecvat al copilului: dacă un copil vorbeşte tare sau ţipă în grupă este „un copil RĂU“. Copilul nu este „rău“, comportamentul său ne deranjează, deoarece ceilalţi copii nu se pot concentra asupra a ceea ce fac, noi nu putem vorbi mai tare etc. Şi toate acestea copilul trebuie să le ştie, să i le explicăm („Dacă strigi aşa tare, nu ne putem auzi cu toţii. Mă deranjează când ţipi, aş dori să vorbeşti ceva mai încet, te rog.“), nu să etichetăm copilul („Cristi, eşti un băiat rău!“).
Copilul are o identitate, care trebuie respectată. El ştie că are un nume şi un prenume, însă mai ştie că acasă, mama şi tata îl strigă „Vlad“ şi nu „Ionescule“. Modalitatea de adresare utilizând numele şi nu prenumele copilului creează o distanţă între copil şi adult, distanţă care va împiedica adaptarea copilului la grădiniţă, asumarea regulilor de către acesta, participarea şi explorarea lui. Copilului trebuie să ne adresăm utilizând prenumele său în comunicarea curentă. Numele (şi prenumele!) se poate folosi, de exemplu, atunci când copilul realizează o lucrare (un desen, o pictură, un colaj etc.).

Hărţogeanu Georgeta Neluţa
GPN Dârmăneşti
(Postat aprilie 2017)          

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top