07Când vin în contact cu termenul de “elev”, gândul mă poartă atât la perioada în care eu am avut acest rol, cât şi la prezent, când rolul meu este acela de profesor şi vin in contact cu numeroşi copii, adolescenţi, fiecare fiind diferit de toţi ceilalţi, fiecare având temeri, frustrări, dorinţe şi aspiraţii. Când mă gândesc la conceptul de “comunicare”, şi mai ales la comunicarea între elevi şi profesori, conştientizez, ajutată de cei câţiva ani de experienţă de predare, faptul că nu este deloc un proces simplu, nu este vorba doar de transmiterea unor informaţii teoretice, a unor întrebări si răspunsuri, ci de o relaţie complexă în care sunt implicate sentimente, simpatii şi antipatii, înclinaţia spre o materie sau lipsa ei, contextul din care vine fiecare individ şi multe altele. Pentru mine personal, meseria de profesor este cea la care am visat şi care îmi place, dar îmi dau seama în fiecare zi că este de asemenea plină de provocări, de lucruri care trebuie învăţate, adaptate, îmbunătăţite. Relaţia cu elevii, cu tot ce cuprinde ea, este de maximă importanţă pentru ca procesul de învăţământ să aibă efecte benefice şi rezultate îmbucurătoare pentru ambele parţi.
Pentru a explica termenul de “comunicare” mai în detaliu, putem spune că aceasta are la bază talentul de a negocia, de a simţi ce vrea celălalt, ce aşteaptă de la tine, dar şi ceea ce poţi tu să oferi; orice relaţie interumană are la bază comunicarea, capacitatea de a te face înţeles de celălalt şi de a-i putea transmite, la rândul tău, ceea ce el îşi doreşte să primească de la tine. Comunicarea nu are întotdeauna la bază un schimb material, tangibil, dar are întotdeauna la bază înţelegerea, puterea cuvântului, atitudinea deschisă, flexibilă, tolerantă şi puterea de a-l face pe celălalt să aibă încredere în tine.
Oamenii comunică pentru că au nevoie unii de alţii. Comunicarea te ajuta să le spui celor de lângă tine ce simţi, ce îţi doreşti şi ce nu iţi place, evitând acumularea frustrărilor prin comoditatea, frica sau incapacitatea de a exprima liber, dar cu bun simţ şi eleganţă, ceea ce gândeşti. Deşi mă raportez la comunicarea în planul relaţiilor cu elevii, trebuie să pornim tot de la valenţele profund umane ale comunicării: ea aparţine oamenilor, fiinţelor inteligente, care îşi pot învinge propriile inhibiţii, carenţele de exprimare, complexele acumulate, deficienţele native de interacţiune cu ceilalţi. Pot face acest lucru prin educaţie, toleranţa faţă de ceilalţi, capacitate de integrare, efort propriu de adaptare, limbaj, gesturi şi mimică.
Putem spune despre comunicare că reprezintă arta transmiterii informaţiilor, ideilor şi atitudinilor de la o persoană la alta, trecerea unei informaţii de la un emiţător la un receptor, talentul de a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune. Ea reprezintă ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează o operaţie în legătură cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.  
Comunicarea didactică are mai multe caracteristici care o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane. Ea se desfăşoară între profesor şi elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbală, paraberbală, şi vizuală, dar mai ales forma combinată. Mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective precise. Stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de structura lui psihică. Mesajul didactic are o dimensiune explicativ-demonstrativă şi este transmis elevilor folosind strategii adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi nivelului de cunoştinţe pentru a fi înţeles de elevi. Comunicarea se reglează si se autoreglează cu ajutorul unor retroacţiuni (feed-back şi feed-forward), înlocuind blocajele care pot apărea pe parcurs.
Există o serie de acţiuni care favorizează contactul interpersonal şi care vin să susţină calitatea comunicării didactice.
Revenind la amintirile mele din perioada în care eram elev, îmi amintesc de faptul că un lucru pe care îl apreciam la anumiţi profesori era aspectul lor fizic: modul lor îngrijit de a se îmbrăca, părul aranjat cu grijă – nu se putea observa nici un pic de neglijenţa şi prin aceasta mi se părea că arătau că le păsa cu adevărat de ceea ce făceau şi impuneau a atitudine de respect din partea noastră.
Tot în legătură cu acest nivel senzorial, al aspectelor pe care un elev le remarcă din prima clipa, cred ca o mare importanţă îl are contactul vizual (de căutare, captare, menţinere a privirii), cel auditiv (ascultarea activă) şi chiar atingerea (de exemplu, mângâierea pe creştet, cu îngăduinţă, pentru încurajare, recompensatorie sau strângerea de mâini). Orice vârsta ar avea, elevilor le place ca ceilalţi să li se adreseze într-un mod personal, să fie priviţi în ochi, să le fie ascultate ideile şi părerile, astfel încât să simtă că au valoare şi că sunt importanţi. Bineînţeles, acelaşi lucru este valabil şi în sens invers: profesorii au nevoie să primească din partea elevilor atenţie vizuală şi auditivă, consideraţie şi sentimentul că sunt respectaţi în poziţia pe care o ocupă.
Reluând partea auditivă, un sprijin pentru comunicarea didactică îl reprezintă calităţile vocale; elevii sunt ajutaţi de inflexiuni calde, calme, echilibrate ale vocii, spre deosebire de ţipete, stridenţe vocale, sunete dizarmonice.
Un alt lucru care ajută, deşi poate nu este conştientizat atât de mult, vizează alternarea distanţei personale (de apropiere fizică) cu distanţele sociale (specifice distribuţiei spaţiale a elevilor/ studenţilor dintr-o sală de clasă), reducerea distanţei fizice dintre interlocutori (plimbarea printre bănci pentru a urmări modul în care educabilii îşi rezolvă sarcinile individuale). Acest lucru îi ajută pe elevi să îi simtă pe profesori mai apropiaţi, poate chiar mai “oameni”, ca şi ei. Uneori acceptarea elevilor în spaţiul catedrei poate fi considerată de către aceştia o recompensă.
Întreaga comunicare didactică este influenţată de ţinuta fizică, expresivitatea feţei, gesturi, strălucirea privirii; elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificaţia cuvintelor. De exemplu, un profesor care intră în clasă, se aşează la catedră sau stă lângă tablă şi rămâne acolo toată ora, îşi diminuează mult din forţa discursului. Limbajul nonverbal are semnificaţii la fel de profunde ca şi cel verbal.
Mergând spre partea “semantică” – daca o pot numi aşa – aceea a vocabularului, îmi amintesc în mod clar că insultele, ameninţările şi cuvintele urâte (cum ar fi: “nu sunteţi buni de nimic”, “nu o să ajungeţi nicăieri”, “iţi dau una de te trec prin tablă”) nu îmi erau de folos şi nu mă motivau; din contră, mă blocau şi îmi provocau frică, uneori chiar panică. În prezent, lucrând ca profesor, la o clasă în care elevii sunt foarte vorbăreţi şi indisciplinaţi, mi s-a întâmplat ca un elev să îmi spună că ei nu stau cuminţi pentru că eu nu sunt genul de profesor care să ţipe la ei şi care să dea nota 2 pentru indisciplină. Ceea ce am gândit atunci, şi ceea ce i-am spus şi lui, a fost faptul că eu nu cred că un ton ridicat sau agresiv al vocii este eficient în procesul de predare; poate că i-ar face să nu mai vorbească odată cu mine în timpul orei, pentru o perioadă, dar nu ar ajuta prea mult comunicarea reală şi relaţia cu ei. Elevii au nevoie să fie încurajaţi, provocaţi prin lucruri pozitive, au nevoie să li se spună că pot înţelege şi pot învăţa ceea ce li se predă.
Un discurs eficient se caracterizează prin: claritate – economicitate, utilizarea de expresii ghid, termeni scurţi, familiari, cu frecvenţă; voiciune – utilizarea unor cuvinte sau forme care dau voiciune ideilor şi stârnesc interesul, apelul la imaginaţie; adecvare – adecvarea cu nivelul celor care ascultă, folosirea formelor personale în locul celor impersonale, evitarea termenilor tehnici, a jargonului; personalizare – este preferat stilul personal de prezentare (folosirea pronumelor personale, a întrebărilor adresate direct auditoriului pentru a-l implica, crearea apropierii dintre vorbitor şi partenerii de comunicare); forţă – eliminarea tendinţelor de slăbire a frazelor, de folosire a expresiilor stereotipe, frazarea cu diferite grade de intensitate stilistica.
Mergând mai în profunzime, la ceea ce se află în interiorul, în inima participanţilor la comunicare, este evident faptul că fiecare aduce un bagaj, o încărcătură emoţională care, fie că îşi dă seama, fie că nu, îl influenţează în relaţia pe care o stabileşte cu cei din jur.
Atât profesorul, cât şi elevul, au propriile dorinţe, aşteptări, preferinţe, căutări, întrebări, poate chiar frustrări şi dezamăgiri.
Când eu eram în postura elevului, ştiu că îmi era mult mai uşor să ascult şi să înţeleg materiile predate de profesori care arătau că le pasă cu adevărat de mine ca persoană, nu doar un simplu element din profesia lui.  
O relaţie comunicaţională eficientă presupune un vast repertoriu comportamental, abilitatea de a alege comportamentul cel mai potrivit, abilitatea de a se exprima cât mai eficient comportamental, complexitatea cognitivă, responsabilitatea asumată faţă de relaţie (cei cărora le pasă de ce se întâmplă cu relaţia lor de comunicare sunt mai buni comunicatori decât alţii), capacitatea de automonitorizare afectivă: analiza comportamentului educaţional cât mai obiectiv, să fim exacţi în judecarea stărilor emoţionale ale celorlalţi.
În contextul relaţiei educaţionale devine foarte important ca profesorul să cunoască punctul de vedere al educabilului şi ceea ce simte el în raport cu mesajul receptat. De aceea, este necesară o ascultare empatică şi obiectivă. Există o serie de factori care ţin de personalitatea profesorului şi care influenţează comunicarea.
Efortul persuasiv este un indicator comportamental care-l priveşte în mod direct pe profesor pentru că el realizează influenţa informativ-formativă.
Capacităţile empatice au de asemenea o mare semnificaţie. Empatia este definită drept starea psihică de rezonanţă, de comunicare efectivă cu semenul. Ea ne ajută să identificăm sau să înţelegem psihologic alte persoane. Pentru profesorul aflat într-o relaţie empatică cu educabilul său, aceasta înseamnă o coborâre la nivelul de gândire şi simţire al interlocutorului cu scopul de a-l înţelege şi de a-l ajuta. În context şcolar abilităţile empatice ale profesorului se manifestă în două direcţii esenţiale pentru succesul activităţii de instruire şi educare: prin modul de tratare a conţinuturilor şcolare, de adecvare a logicii didactice la potenţialul intelectiv al interlocutorilor; prin maniera de abordare psiho-afectivă a interlocutorilor de o anumită vârstă şcolară.
Abilitatea de a motiva interlocutorul şi de a genera situaţii şcolare motivante facilitează relaţia de comunicare între unul şi altul. Este vorba de a şti cum să faci o invitaţie la acţiune, cum să stârneşti în interlocutor dorinţa de a se implica.
Maniera în care se desfăşoară în mod obişnuit activitatea şcolară tinde să menţină educabilul pentru prea multă vreme în stare pasivă, ceea ce conduce la instalarea cu multă uşurinţă a unei stări de dispersare a atenţiei. În aceste condiţii, ascultarea activă depinde nu atât de maturitatea şi interesul auditoriului, cât mai ales de arta oratorului. Iată câteva elemente care se recomandă a fi luate în considerare în organizarea unui discurs didactic: precizarea anticipată a scopului activităţii, provocarea curiozităţii, crearea unor conflicte cognitive pentru a stimula interesul elevilor / studenţilor, marcarea punctelor forte ale discursului prin accentuări vocale sau prin sporirea argumentaţiei, adoptarea unui limbaj precis, riguros.
Pentru ca un astfel de discurs să poată fi organizat şi pentru ca toate considerentele prezentate să fie îndeplinite, şcolii i se recomandă să recurgă la strategii comunicative mai flexibile, diferenţiate şi să-şi asume în mod responsabil o serie de acţiuni: să producă un interlocutor activ; să se asigure în mod continuu asupra utilizării de către parteneri a aceluiaşi cod în procesul comunicării; să lase interlocutorului libertatea emiterii răspunsurilor în ritm propriu; să lanseze mesaje prin diferite canale; să atenueze efectul surselor de zgomot intern şi extern ori de câte ori este posibil.
Grija pentru calitatea interacţiunii face obiectul permanent al educaţiei şcolare, chiar şi atunci când acest obiectiv nu este precizat în mod explicit în documentele cu care se operează în sistemul de învăţământ. Din păcate accentul se pune pe formele verbale ale exprimării şi mai puţin pe acele forme de manifestare definitorii pentru dobândirea unui stil comunicativ şi a unui sistem intelectual propriu. A provoca o stare de ascultare activă unui auditoriu de tip şcolar, pe o durată prelungită de timp, este o sarcină destul de dificilă. Iată de ce în conturarea discursului său profesorul trebuie: să fie specific şi clar; să-şi sprijine comentariile pe dovezi faptice; să diminueze mesajele negative şi, eventual să le amestece printre cele pozitive; să utilizeze un ritm adecvat şi modalităţi adecvate de transmitere; să folosească fraze cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate pe o singură idee; să aleagă cuvinte încărcate de afectivitate.
În demersul didactic de îmbunătăţire a aptitudinilor de comunicare se recomandă să pornim de la o analiză atentă a tuturor acestor elemente. Eficienţa comunicării poate creşte atunci când mediul comunicaţional este propice – ne referim aici atât la mediul fizic, dar şi la cel socio-psihopedagogic (dacă un elev/student se află într-un grup în care nu se simte bine şi doreşte să fie în alt grup, atmosfera în grupul în care este la momentul acela nu are cum să fie propice eficienţei comunicării).
Pentru îmbunătăţirea capacităţilor comunicative este necesar să se realizeze analiza anumitor elemente: a clasei de elevi/grupei de studenţi (ce rol îi conferă ei profesorului, cunoştinţele pe care le posedă elevii/studenţii, interesul lor ca şi colectivitate, demografia (vârsta, educaţia etc); a ocaziei (durata mesajului, momentul zilei, dispunerea interlocutorilor în sală, tipul de spaţiu în care se desfăşoară activitatea); a surselor de obţinere a informaţiilor şi construirea mesajului ca atare (introducerea exemplelor, a povestirilor, a elementelor de contrast, a umorului, a statisticilor) şi adaptarea lor la audienţă; a punctelor forte ale mesajului, a ideii centrale, a elementelor marginale şi ordonarea lor (temporală/spaţială); a acţiunii de comunicare propriu-zisă (prezentarea importanţei subiectului, sumarizarea ideilor principale, feedback-ul, utilizarea materialelor adiţionale); a impactului emiterii mesajului (solicitarea de întrebări de la audienţă, solicitarea de critici); construirea unor exerciţii care să atenueze impactul barierelor comunicaţionale şi dezvoltarea abilităţilor de interrelaţionare eficace prin folosirea metodelor care pun în centrul activităţii de grup şi interacţiuni educaţionale.
Un scop realist nu ar fi acela de a deveni perfecţi în comunicare, ci de a spori procentajul de timp în care comunicăm cât mai eficient. Competenţa de comunicare înseamnă a fi capabili să evităm capcanele relaţionale şi pericolele, reperându-le din mers atunci când tacticile de evitare dau greş. Există multe probleme în procesul de comunicare educaţională, sunt mulţi factori care inhibă comunicarea, dar şi factori facilitatori ai acesteia, însăşi cunoaşterea acestora din urmă fiind un punct de plecare în ameliorarea comunicării.
Revenind la ideea pe care pe care o menţionam la început, aceea a rolurilor de elev şi de profesor, părerea pe care mi-am format-o de-a lungul timpului este că amândoi sunt responsabili de succesul relaţiei şi a comunicării ce are loc între ei (atât în domeniul strict educaţional, cât şi în cel mai puţin formal, mai “uman”, daca îi pot spune astfel, în care cei doi se simt apropiaţi şi influenţaţi reciproc).  

Bibliografie:
Neamţu Adina, Neamţu Liviu: “Comunicare şi negocieri în afaceri”, Târgu-Jiu, 2007
Ezechil Liliana: “Psihopedagogia comunicării”, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2015
Surse online: https://www.moodle.ro/preparandia/index.php/universitar7/item/478-aspecte-privind-eficientizarea-comunicarii-didactice, https://www.scribd.com/doc/10038209/Comunicarea-didactica

Prof. Pantelimon Anca Victoria
Colegiul Naţional Ion C. Brătianu, Piteşti, Argeş
(Postat aprilie 2017)          

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top