08Sistemul de învăţământ românesc, blamat în numeroase medii, supus cel puţin anual unor „reforme” sistematice, ce îşi propun etern să-l alinieze standardelor europene, încă generează elevi premiaţi la concursuri internaţionale, absolvenţi merituoşi, ce sunt atraşi de facultăţile si slujbele din afara ţării.
Produs al societăţii actuale, una haotică, lipsită de valori morale fundamentale, acest sistem încă mai găzduieşte dascăli cu vocaţie, profesori ce îşi iubesc meseria, oameni care conştientizează că modelează suflete, caractere, vieţi.
Aceşti oameni au cel mai adesea scopuri înalte, vor sa schimbe concepţii, caractere, să transmită cunoştinţe, aptitudini, emoţii, să lase ceva în urma lor generaţiilor viitoare, încearcă să formeze oameni si cel mai adesea nu reuşesc. Cu toate acestea, mai încearcă şi atunci când străduinţa are ca punct de plecare pasiunea, undeva, într-un sufleţel îşi găseşte ecoul. Reuşeşte să producă o tresărire si cel puţin unul din sutele de copii îndrumaţi va duce mai departe, către generaţia de mâine, mesajul unui dascăl uitat, dintr-un colţ de ţară.
Nu ortografia şi punctuaţia, nu fracţiile sau tabla înmulţirii sunt lucrurile de care elevii mei aş dori să-şi amintească, când se gândesc la cei patru ani petrecuţi alături de mine la şcoală. Mi-ar plăcea să cred că îşi vor aminti un zâmbet, o povaţă, o încurajare, sau acele ore nepreţuite în care le vorbeam din inimă despre frumos, tradiţii, autenticitate. Aici mi-am găsit eu scopul cel mai înalt al meseriei, ce este de ani buni mult mai mult decât o meserie; acel scop al unui oarecare dascăl dintr-un orăşel de provincie s-a concretizat în dorinţa de a trezi în elevii săi conştiinţa autenticului, a unicităţii, a adevăratelor valori bagatelizate astăzi aşa de uşor, a dorinţei de dreptate, a încercării de a fi bun, mai bun decât ieri, mai tolerant. Exemple de grosolănie, de lipsă de educaţie, de prost gust ridicat la rang de modă întâlnesc, din păcate copiii în fiecare zi si la fiecare pas pe care îl fac în viaţă.
Putem face noi, profesorii ceva pentru a schimba acest lucru?
Oricât mi-aş dori, nu pot să ştiu răspunsul la această întrebare. Ceea ce ştiu, totuşi, este că putem încerca; avem datoria, mai bine zis obligaţia să încercăm.
Lucrurile nu se vor schimba peste noapte, vor trece ani până când generaţia următoare va înţelege că trebuie să lase în urmă proastele obiceiuri şi că este responsabilă pentru viitorul unei ţări întregi. Noi, profesorii de azi, nu vom putea schimba conţinutul programelor de televiziune, care îi influenţează pe copii mai mult decât şcoala, nu vom putea eradica violenţa fizică şi verbală din mediul în care trăiesc elevii, nu vom putea planta flori şi pomi peste tot pe unde s-au turnat betoane, nici nu vom putea înlătura incompetenţa şi corupţia. Tot ce putem face este să oferim alternative: o carte în locul unui desen animat, un zâmbet şi un salut respectuos în locul unei replici răutăcioase, un monument istoric sau un parc în locul unui bloc, un cântec tradiţional în locul unui hit, un costum popular în locul unor haine de firmă.
De cele mai multe ori aceste alternative nu le vor părea copiilor deloc atrăgătoare, vor fi respinse din simplu motiv că le vor cataloga drept depăşite. De noi depinde totuşi să le facem atrăgătoare. Felul în care le vom prezenta elevilor poate genera acea tresărire, acea curiozitate de a le cunoaşte, căci nu tot ce e altfel este neapărat greşit.
Obiceiurile şi tradiţiile din zona Argeş au fost dintotdeauna o adevărată comoară nedescoperită, sau mai bine zis nevalorificată. Portul popular muscelean a fost apreciat de reginele României şi adoptat chiar şi cu ocazii speciale în care primeau vizita altor familii regale cu tradiţie în Europa. Aceste informaţii au fost până nu demult uitate şi nepromovate tinerei generaţii.
Abia în ultimii ani instituţiile de cultură şi muzeele cu specific etnografic din judeţ au devenit conştiente de potenţialul lor, deschizându-si porţile către tânăra generaţie. Au iniţiat cursuri prin care au făcut cunoscut portul popular şi i-au evidenţiat valoarea, au adus în faţa copiilor meşteri populari, care i-au învăţat pe cei mici să coasă, să ţeasă, să încondeieze ouă, să confecţioneze manual podoabe şi chiar obiecte de vestimentaţie din materiale naturale. Au oferit posibilitatea şcolilor să iniţieze concursuri, activităţi, simpozioane cu tematică tradiţională, chiar au oferit materialele şi informaţiile necesare. Şi rezultatele nu s-au lăsat prea mult aşteptate. La rândul lor, instituţiile de învăţământ au răspuns pozitiv prin diferite activităţi centrate pe promovarea culturii şi artei tradiţionale, iar copiii au conştientizat valoarea tradiţiilor, a credinţelor şi artei strămoşeşti. Se observă cu uşurinţă, cel puţin în zona noastră cum interesul pentru cursurile de canto popular, olărit, ţesut sau încondeiat şi-au mărit exponenţial numărul de cursanţi, în special în rândul şcolarilor. Astfel, meserii care în urmă cu 5-7 ani erau pe cale de dispariţie, astăzi sunt nu doar cunoscute, ci şi practicate cu talent de copii. Un foarte bun exemplu în acest sens este Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii Goleşti, care organizează periodic tabere ce vizează arta tradiţională, la care participă sute de copii, nu numai din judeţul Argeş.
Acest gen de educaţie este, în viziunea mea cea mai importantă. Scopul ei nu se atinge imediat şi nu este accesibil tuturor, dar avem datoria faţă de înaintaşii noştri să nu lăsăm să se piardă în negura uitării tot ceea ce ei ne-au lăsat mai de preţ. Putem face acest lucru; stă în puterea fiecăruia dintre noi să încercăm chiar şi atunci când ni se pare că nu are rost, chiar şi când atitudinea elevilor, a părinţilor sau a altor colegi ne taie elanul. Trebuie să ne gândim mereu că soarta generaţiilor viitoare este în mâinile noastre, căci, nu-i aşa, a fi dascăl este o vocaţie, un privilegiu.

Prof. înv. primar Zamfir Cerasela
Şcoala Gimnazială „Mircea cel Bătrân”, Piteşti
(Postat martie 2017)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top