04Există foarte multe teorii ale creativităţii în literatura de specialitate. Unele contrastează puternic cu ceea ce vedem la persoanele creative din jurul nostru. Nu există până în prezent o teorie universală care să explice acest fenomen specific uman.
Dintre componentele pe care se pune accent este inteligenţa, surprinsă în trei ipostaze:
a. inteligenţa sintetică sau abilitatea de a comunica informaţia existentă în noi moduri;
b. inteligenţa analitică sau abilitatea de a face diferenţa între noile idei care au potenţial şi noile idei care nu sunt fezabile. Această abilitate este esenţială alocării eficiente a resurselor. Este modalitatea prin care evaluăm calitativ noile idei.
c. inteligenţa practică sau abilitatea de a vinde o idee celor interesaţi să o cumpere.
Fără inteligenţa practică, persoana creativă nu va putea să obţină resursele necesare dezvoltării ideii creative. Respectiva persoană, deşi foarte creativă, va fi sortită anonimatului. Astfel, foarte puţini reuşesc să îşi vadă creaţiile.
Inteligenţa este capacitatea de a avea rezultate bune? Care din următoarele persoane pot fi considerate persoane inteligente?
a. un medic renumit care fumează trei pachete de ţigări pe zi;
b. un laureat al premiului Nobel, a cărui viaţă familiară este un eşec;
c. un director de întreprindere care a ajuns în vârful ierarhiei, dar a făcut un atac de cord din cauza suprasolicitării;
d. un compozitor strălucit şi plin de succes, dar incapabil să-şi gestioneze banii, mereu urmărit de creditorii săi.
Studiind aceste paradoxuri, dar şi viaţa de zi cu zi, ne dăm seama că inteligenţa nu este uşor de definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este acela care este capabil de a rezolva problemele care apar în viaţa lui cotidiană cu mai multă uşurinţă decât alte persoane.
În scop didactic, vom folosi ca definiţie pe cea emisă de A. Cosmovici – inteligenţa este o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului la situaţii noi.
Psihologul francez Alfred Binet şi medicul psihiatru Theodor Simon au adunat un număr mare de sarcini pe care le-au administrat copiilor cu vârste cuprinse între 3-15 ani. Ulterior, ei au sortat aceste sarcini, identificându-le pe cele care diferenţiau copiii străluciţi de cei slabi şi aşezându-le în ordinea dificultăţii. Rezultatul a fost un set de 30 de probe cunoscute sub numele de Scara metrică a inteligenţei – primul test de inteligenţă.
Mai târziu, psihologul german L. Wilhelm Stern a propus o formulă care să simplifice calculele, apărând astfel conceptul de coeficient de inteligenţă, ce se calculează după formula:
C. I.    =  V. mintală        * 100           
              V. cronologică
Astfel, un coeficient de 100 indică o doză normală, unul de 70 – o inteligenţă redusă, iar unul de 130 – o inteligenţă dezvoltată.
Controversa cu privire la raportul dintre inteligenţă şi creativitate a început cu lucrarea lui J. N. Getztls şi P. W. Jackson. Formularea acestei probleme în termeni experimentali a contribuit la însăşi dezvoltarea cercetărilor asupra creativităţii.
Autorii amintiţi au pornit în investigaţiile lor de la elaborarea unor teste de creativitate, cuprinzând itemi ca utilizarea neobişnuită a unui obiect, asocieri de cuvinte, definiţii, explicare de fabule, formulare de probleme. Testele au fost aplicate ulterior pe două eşantioane de subiecţi diagnosticaţi ca având Q. I superior şi, respectiv, mediu. Analiza rezultatelor i-a condus la diferenţierea, în lotul experimental, a două grupuri:
- creativii – cei care atingeau performanţele maxime la probele de creativitate (20% din subiecţi), dar care se situau sub primii 20%, pe scara performanţelor intelectuale;
- inteligenţii – cei care atingeau performanţe maxime la testele de inteligenţă (20% din subiecţi), dar care, la testele de creativitate, se situau sub primii 20 % la creativitate.
De aici se poate concluziona că între creativitate şi inteligenţă nu este o relaţie directă.
Rezultatele au fost corelate şi cu reuşita şcolară, cu aspecte comportamentale şi atitudinale, ducând, în final, la constatarea că reuşita şcolară este egală pentru ambele grupuri diferenţiate (creativii şi inteligenţii). Concluzia tuturor este că gândirea divergentă permite să se obţină rezultate egale cu cele obţinute prin gândirea convergentă, că Q. I. nu este suficient pentru a face predicţia asupra reuşitei şcolare, deoarece în grupul creativilor, subiecţii cu Q. I. relativ scăzut reuşesc la fel ca cei care au Q. I. crescut.
Cercetările au continuat prin studiile lui E. P. Torrance, care confirmă lipsa unei diferenţe semnificative, în ceea ce priveşte reuşita şcolară, între inteligenţi şi creativi.
Daniel Goleman, în lucrarea sa intitulată Inteligenţă emoţională, arată că dezvoltarea emoţională a elevilor este decisivă pentru succesul lor în viaţă şi nu numai pentru rezultatele lor şcolare. Plecând de la rolul adaptiv al afectivităţii,  s-a constatat că persoanele care au un coeficient intelectual înalt se descurcă mai puţin bine în viaţa de zi cu zi, în timp ce altă categorie, cu un Q. I. mediu, obţine rezultate mai bune în practică.
Thorndike definea inteligenţa socială ca fiind capacitatea de a înţelege şi de a acţiona inteligent în cadrul relaţiilor interumane. H. Garner introduce două concepte de inteligenţă: inteligenţa interpersonală (abilitatea de a-i înţelege pe ceilalţi) şi inteligenţa intrapersonală (abilitatea de a se introduce pe sine în interiorul propriei persoane).
Inteligenţa emoţională este abilitatea care implică o relaţionare creativă cu stările de teamă, durere, dorinţă. De asemenea, inteligenţa emoţională înseamnă şi abilitatea de a înţelege emoţiile, presupunând cunoaşterea şi reglarea lor, astfel încât să se poată contribui la dezvoltarea intelectuală. Formarea inteligenţei emoţionale este în mare măsură tributară unor automatisme învăţate, având la bază modele emoţionale (în familie sau în mediul şcolar).

BIBLIOGRAFIE
Gârboveanu, Maria - Imaginaţia, componentă a activităţii intelectuale, în ,,Revista de  Pedagogie”, nr.4/1975
Gârboveanu, Maria, Negoescu, Victoria, Nicola, Grigore - Stimularea creativităţii elevilor în procesul de învăţământ, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981
Cosmovici, Andrei - Psihologie şcolară, Iaşi, Editura Polirom, 1998
Popescu – Neveanu, Paul - Evoluţia conceptului de creativitate, în „Analele Universităţii”, seria psihologie, Bucureşti, 1971
Roco, Mihaela - Creativitate şi inteligenţă emoţională, Iaşi, Editura Polirom, 2004

Prof. Înv. primar,  Ilie Gheorghe
Şcoala Gimnazială ,,Al. Davila” Piteşti
(Postat februarie 2017)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top