31Noţiunea de competenţă de comunicare a evoluat foarte mult, înglobând astăzi domenii de cunoaştere din ce în ce mai vaste. Consiliul Europei consideră că există şase componente în aptitudinea de comunicare: competenţa lingvistică, competenţa socio-lingvistică, competenţa discursivă, competenţa socio-culturală, competenţa strategică şi competenţa socială. Competenţa de comunicare este considerată de mulţi autori ca o capacitate globală care cuprinde capacităţi comunicative ale indivizilor dobândite de-a lungul vieţii. Acestea pot fi îmbunătăţite prin aplicarea unei metodologii speciale care ar contribui la dezvoltarea competenţei de comunicare.
Şcoala are o singură finalitate - pregătirea elevului pentru activitatea ulterioară, dezvoltarea competenţelor acestuia. Astfel, elevul studiind de-a lungul anilor, trebuie să ajungă o persoană capabilă de a se orienta în viaţă prin comunicarea eficientă în diferite situaţii, aptă să-şi exprime atitudinea faţă de valorile etice şi estetice, pregătită să-şi achiziţioneze în mod independent cunoştinţele şi compe-tenţele solicitate – o personalitate cu un ansamblu de cunoştinţe, atitudini şi competenţe de comunicare formate pe parcursul şcolarităţii.
Cauzele pentru care elevii se implică prea puţin sau deloc în dialogul şcolar sunt uneori obiective, întemeiate, iar alteori subiective, nejustificate.
Chiar şi atunci când este vorba despre cauze subiective, simpla constatare a acestui fapt nu este capabilă sa rezolve problemele. Într-o intervenţie educativă de succes, după identificarea cauzelor se recurge la elaborarea unor strategii acţionale de contracarare a manifestărilor nefavo¬rabile şi de promovare a celor favorabile.
În urma unui studiu de caz realizat pe un eşantion reprezentativ de un număr de 168 de elevi, din clasele gimnaziale şi liceale, li s-a cerut să specifice motivele personale pentru care nu participă efectiv la desfăşu¬rarea lecţiilor. După interpretarea anchetelor au fost inventariate următoarele categorii de cauze:
# natura temperamentală: introvertit, nesociabil, necomunicativ, timid, pasiv;
# gradul de solicitare în realizarea sarcinilor şcolare;
# atractivitatea pe care o inspiră educatorul;
# atractivitatea pe care o inspiră disciplina de învăţământ;
# capacitatea stimulativă a educatorului;
# capacitatea stimulativă a clasei de elevi;
# gradul de satisfacţie personală pe care îl procură interacţiunea;
# gradul de satisfacţie interpersonală pe care îl procură interacţiunea;
măsura în care interacţiunea poate satisface aşteptările, speranţele, aspiraţiile elevului.
Elevii invocă în mod deosebit nu atât cauze de ordin logic, raţional, cât mai ales, cauze de ordin sensibil, emoţional.
Cele mai bune oportunităţi de dezvoltare a abilităţilor de comunicare s-au dovedit a fi oferite de însuşi exerciţiul comunicativ. Teoretizările savante nu pot decât să explice unele chestiuni privind corectitudinea şi precizia exprimării, dar nu pot rezolva blocajele şi obstacolele reale pe care le simţim cu toţii atunci când ne aflăm într-o confruntare directă cu un interlocutor. Pentru astfel de motive apreciem că în practica educaţională este necesar ca elevilor să li se ofere ocaziile de a comunica constructiv. Din acest punct de vedere şcoala a creat o adevărată mentalitate care se cere complet revizuită: a comunica nu înseamnă a multiplica actele de vorbire. Aceasta presupune că, pentru antrenarea elevilor în procesul comu¬nicativ nu trebuie să li se pretindă să vorbească mult, ci să fie găsite modalităţi de intensificare a interacţiunilor elev-elev în planul schimbului informaţional şi interpersonal. Comuni¬carea se manifestă astfel, nu doar ca o acumulare de cunoştinţe, ci şi ca oportunitate de coparticipare activă şi veritabilă la orice demers didactic al cărui structură astfel va spori dobândirea competenţelor de comunicare.
Formarea competenţelor de comunicare presupune formarea următoarelor deprinderi de:
# ascultare activă;
# dialogare;
# însuşire şi folosire a formulelor de politeţe;
# dezvoltare a capacităţii empatice;
# dezvoltare a comunicării asertive.
# respectare a normelor de comunicare orală şi scrisă
# cunoaştere a limbajului non-verbal şi paraverbal.
Este evident faptul că descurajarea şi frustrarea afectează puternic rela¬ţiile interumane în ziua de azi. Mulţi renunţă să mai comunice, iar cauza principală a acestui sentiment este frica inconştientă de a împărtăşi tră¬irile sufleteşti cu ceilalţi. Problemele de comunicare în marea majoritate a relaţiilor interpersonale îşi au originea în obiceiurile învăţate în copilărie, în primii ani de şcoală. De exemplu, competenţele de comunicare ale adolescenţilor se formează în special prin activitatea didactică şi extradidactică, de predare-învăţare a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor, de comunicare interumană şi relaţionare în cadrul grupului şcolar. De aceea se pune accentul pe necesitatea învăţării interactive şi a conlucrării între elevi în procesul instructiv-educativ, rolul profesorului fiind cel de observator, îndrumător, cunoscător, capabil să dirijeze pentru a îmbunătăţi statutele deficitare, de a stimula şi a dezvolta competenţele de comunicare ale adolescenţilor. Este importantă influenţa stilului de comunicare al profesorului în relaţia sa cu elevii şi al competenţelor de comunicare ale acestuia în formarea competenţelor comunicative ale elevilor. Preponderentă este comunicarea verbală, comunicarea nonverbală şi paraverbală care trebuie să însoţească şi să sprijine mesajul verbal, fiind totodată model de comunicare.                                  
Este necesară formarea/dezvoltarea competenţelor de comunicare ale adolescenţilor pentru obţinerea performanţelor în procesul de comunicare, de relaţionare, de înca¬drare în societate şi a dezvoltării inteligenţei emoţionale prin faci¬litarea găsirii mijloacelor de exprimare şi etichetare corectă a emoţiilor.
În vederea însuşirii noţiunilor privitoare la componentele comunicării vom reda câteva tipuri  de  exerciţii. Aceste tipuri de exerciţii contribuie  la formarea deprinderilor de a formula corect o întrebare şi de a da  răspunsuri adecvate situaţiei de comunicare.                            
Înainte de a exemplifica, trebuie să semnalăm faptul că elevii îşi vor însuşi  deprinderea ca informaţia cerută sau oferită să fie corectă, clară, precisă,  politicoasă şi binevoitoare.                   
Împărţiţi-vă în grupe. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un magazin. Formulaţi diverse solicitări, recurgând la formule ca:
Fiţi amabil, arătaţi-mi...
Spuneţi-mi, vă rog...
Puteţi să-mi arătaţi ...
Vă rog, unde aş putea găsi…
Daţi-mi, vă  rog, o informaţie …
Vă rog să mă ajutaţi…
Vă rog, am nevoie de…
M-ar interesa…
Aş vrea să ştiu…
Reformulaţi cererea în funcţie de persoana căreia i-o adresaţi:
un prieten, un coleg, un membru al familiei, un adult necunoscut.
Dialogul oral se desfăşoară în diverse situaţii cotidiene. În acest sens  propunem următorul exerciţiu:
Pe scara unui bloc se întâlnesc un copil şi o bătrânică.  
"- Sărut mâna, doamna Ionescu!
  - Bună ziua, Petrisor!"
Continuă dialogul celor două  personaje. Roagă o fetiţă să interpreteze rolul  bătrânei. Folosiţi în conversaţia voastră pronumele personal de politeţe şi cel  puţin zece verbe.
Clasa va urmări corectitudinea exprimării şi respectarea cerinţei.
De asemenea, amintim şi jocurile care contribuie la:
# dezvoltarea auzului fonematic;
# îmbogăţirea şi activizarea vocabularului;
# formarea şi dezvoltarea flexibilităţii şi fluidităţii vorbirii;
# formarea limbajului conceptual;
# stimularea capacităţilor creatoare.
Jocurile care contribuie la dezvoltarea auzului fonematic
Ca să poată vorbi corect, un copil trebuie sa perceapă sunetul, să-l articuleze şi apoi să-l pronunţe cu claritate, cu exactitate, cu expresivitate şi siguranţă.
Pentru consolidarea deprinderii de a pronunţa corect sunetele şi grupurile de sunete mai dificile, cuprinse în structura cuvintelor, pentru exersarea auzului fonematic, am organizat diferite jocuri imitative. Elevii recunosc diferite animale după sunetele ce le emit, le vor imita, ajungând prin repetări, la pronunţarea corectă a sunetelor componente ale onomatopeelor. Iată un exemplu de joc în care pronunţarea onomatopeelor este asociată cu mişcări adecvate.
Pentru sunetul "c" pot fi folosite onomatopeele:
oac.oac.oac. (imitându-se paralel săritura broaştei);
poc.poc.poc. (mimându-se lovirea cu ciocanul);
cucurigu.cucurigu.cucurigu.
cotcodac.cotcodac.cotcodac. (imitându-se bătaia din aripi).
Jocul "Ce fac si cum fac?" are drept scop formarea deprinderii de rostire corectă a unor consoane.
Pisica (toarce: sfâr, sfâr, sfâr)
Câinele (latră: ham, ham, ham)
Ursul (mormăie: mor, mor, mor)
Porcul (grohăie: groh, groh, groh)
Oaia (behăie: bee, bee, bee)
Vaca (mugeşte: muu, muu, muu)
Şoricelul (chiţcăie: chiţ, chiţ, chiţ)
Cioara (croncăne: cra, cra, cra)
Vântul (bate: vâjj, vâjj, vâjj)
Ploaia (cade:pic, pic, pic)
În vederea corectării unor tulburări de vorbire, cu eficienţă sporită folosim diverse exerciţii - poezii, a căror recitare se face în şoaptă.
a) Baba, baba, oarba,
   Unde-ţi este roaba,
   Roaba ici colea,
   Ia-te după ea.
b) Luna, lacul luminează,
    Lebăda pe el pluteşte,
    Lunecând pe luciul apei,
    Capu-n pene-şi odihneşte.
Jocuri folosite pentru îmbogăţirea şi activizarea vocabularului
A-ţi cunoaşte limba înseamnă a fi capabil să exprimi corect şi precis tot ce gândeşti, simţi ori ştii. Precizia şi expresivitatea comunicării sunt date în cea mai mare măsură de calitatea vocabularului utilizat. Îmbogăţirea vocabularului copiilor este una din sarcinile prioritare pe linia cultivării exprimării, sarcină care se realizează în cadrul tuturor disciplinelor din şcoală.
Îmbogăţirea vocabularului se realizează pe calea explicării cuvintelor necunoscute, prin prezentarea obiectului sau imaginii obiectului, prin sinonime, omonime, antonime. "Jocul sinonimelor"
Prezint pe rând imagini cu diferite animale care, datorită acţiunilor, ar trebui alungate: vulpea la coteţ, iepuraşul rozând varza în grădină, lupul la stână. La întrebarea "Ce trebuie să facem ?" un copil spune ce trebuie să facă şi de ce. Presupunând că primul copil va folosi verbul "a alunga", voi cere să spună acest lucru şi cu ajutorul altor verbe cu acelaşi înţeles (a goni, a îndepărta, a izgoni).
Jocuri care contribuie la formarea şi dezvoltarea flexibilităţii şi fluidităţii vorbirii
Unele jocuri oferă prilejul ca elevii să opereze cu situaţii gramaticale cu mult înainte de a studia gramatica.
Prin jocurile didactice "Baba-oarba","Ce-mi dai ?"  "Cei mici", " A cui este? " elevii îşi pot consolida deprinderea de a folosi corect substantivele în cazurile nominativ, genitiv, dativ, acuzativ.
Jocul "A cui este?" are drept sarcină didactică, recunoaşterea şi denumirea corectă a obiectului de îmbrăcăminte, indicarea categoriei de persoane care-l poartă, formularea corectă a răspunsului în propoziţii.
Aceste jocuri - exerciţii influenţează fluenţa vorbirii, dar la rândul ei aceasta influenţează favorabil dezvoltarea capacităţii analitico-sintetice a scoarţei cerebrale, fără de care nu este posibilă "învăţarea şcolară".
Jocuri care contribuie la formarea limbajului conceptual
În orele de dezvoltare a vorbirii se urmăreşte şi formarea unui limbaj conceptual. Prin jocul "Ce nu se potriveşte" se verifică capacitatea elevilor de a separa dintre noţiuni pe cea  care nu se integrează în grupa respectivă.
Jocul se desfăşoară individual. Pe cartonaşe sunt scrise serii de cuvinte, iar elevii trebuie sa taie ce nu se potriveşte.
Exemple:
# caise, cireşe, prune, morcov, mere;
# pisică, fluture, cal, ploaie, peşte;
# roşii, ardei, salată, cuţit, vinete;
# ploaie, zăpadă, lampă, polei, rouă;
Jocuri care contribuie la stimularea capacităţilor creatoare
Psihologul P. Oberon afirmă că, ori de câte ori un copil pus în faţa unei probleme, restructurează datele problemei sau imaginează procedeul ce conduce la o soluţie, el înfăptuieşte o inovaţie.
În jocul "Povestiţi ceva despre: abecedar, creion etc" se urmăreşte spontaneitatea construcţiilor verbale, a fanteziei, a reprezentărilor despre lucrurile puse în discuţie. Se creează o atmosferă plăcută, o atmosferă care favorizează comunicarea, consultarea care încurajează pe cei cu o gândire mai lentă şi dă aripi celor dotaţi.
Inventivitatea învăţătorului asigură măsura pregătirii psihologice a copiilor pentru o învăţare creativă, pentru o reală dezvoltare a spontaneităţii şi creativităţii actului învăţării şi formării aptitudinilor necesare creaţiei.

Bibliografie:
Abric, Jean - Claude. Psihologia comunicării, Teorii şi metode., Editura  Polirom, Iaşi, 2004
Chelcea, Septimiu. Personalitate şi societate în tranziţie, studii de psihologie socială, Editura Ştiinţa & Tehnica, Bucureşti, 1994
Cosmovici, A. Psiholo¬gie şcolară, Editura Polirom, Iaşi 1998
Cosmovici, A. Psihologie generală., Editura Polirom, Iaşi 1996
Dumitrana, M. Educarea limbajului în învăţământul preşcolar, vol. I si II, Editura "Compania", Bucureşti, 2001
Flueraş, V. Paideia şi gândire critică, Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003
Ilinca, A. Metodica limbii române, Manual pentru liceele pedagogice şi şcolile postliceale de învăţători şi educatoare, Editura "Grigore Tăbăcaru", Buzău, 1999.

Prof. înv. primar Pantazeanu Lavinia - Elena
Școala Gimnazială „Tudor Vladimirescu”, Pitești
(Postat ianuarie 2017)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top