30,,Într-o după-amiază, o bunică îi spune nepotului său despre o bătălie care se dă în sufletul tuturor oamenilor.
Aceasta este o bătălie între  doi lupi. Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie. Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător.
Nepotul se gândi pentru o clipă apoi întrebă:
- Şi cine va câştiga această bătălie?
Bătrâna i-a răspuns simplu:
- Cel pe care îl hrăneşti!”
Violenţa a devenit un fenomen omniprezent, atât de răspândit încât ,pare un  lucru   obişnuit   în   viaţa   omului. În momentul în care suntem confruntaţi cu o dificultate şi nu  ştim cum să reacţionăm, apelăm, de cele mai multe ori la injurii, bătaie, ameninţări,  calomnie şi o serie întreagă de apelative care mai de care mai “interesante”. Aceasta ca să arătăm ca nu suntem noi mai “fraieri”, că nu ne poate sta nimeni în cale şi că toţi cei care intră în contact cu noi trebuie să ne ,,respecte”. Însă nu agresivitatea este cea care ne caracterizează pe noi ca oameni, ci  posibilitatea de a alege.
Violenţa nu poate fi învinsă tot prin violenţă. Copiii care aparţin unor familii în care se manifestă relaţii de violenţă  preiau aceste ,,modele de relaţionare”. Condiţiile economice – sărăcia extremă în care trăiesc uneori, îi împinge pe unii dintre ei la comiterea unor  acte de violenţă. Mediul familial instabil - anumite evenimente intervenite în familie, divorţul sau decesul unuia dintre părinţi, precum  şi climatul psiho-afectiv insecurizant în care se dezvoltă copiii pot conduce la manifestări de violenţă ale acestora.
Comportamentul autoritar faţă de copii, expunerea copilului la  conflicte şi acte de violenţă în familie, reguli de disciplină mult prea dure, lipsa de  implicare în viaţa copiilor, slaba supraveghere a acestora, afecţiune redusă  fata de aceştia, venit precar al familiei  sunt doar câţiva factori de risc privind manifestarea comportamentelor violente la copii, adolescenţi şi mai târziu la viitorul  adult.
Relaţia părinte-copil este cea mai importantă dintre  toate relaţiile care se pot forma, în general, între oameni. Este o legătură definitivă şi indestructibilă, cea mai strânsă şi puternică legătură posibilă şi care contribuie în cel mai înalt grad la  configurarea caracterului, la modul în care copilul reuşeşte să se integreze social şi profesional.
Pentru o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire între părinţi şi copiii lor, este nevoie de mult efort şi răbdare, depuse atât de copii cât şi de părinţi. Este foarte important ca fiecare dintre ei să conştientizeze şi să înţeleagă poziţia în care se află, care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite şi limitele ce nu trebuie depăşite.
Copilul trebuie să facă ceea ce îi spun părinţii. Copilul trebuie să ştie de frică - În orice familie există şi este necesară existenţa unui set de reguli care optimizează relaţia de comunicare părinte-copil şi interacţiunile zilnice. Pentru a înţelege modul cum se comportă copilul lor, cum simte, cum gândeşte, cum stabileşte relaţii, pentru a fi un adevărat sprijin pentru acesta, pentru a da putere şi valoare resurselor sale... un pas foarte important este să conştientizeze ce fel de părinte este, care sunt metodele şi  stilul educaţional folosit şi modul în care acestea îşi pune amprenta asupra creşterii şi dezvoltării copilului.
Este important ca relaţiile părinţi-copii să se bazeze pe o comunicare ce trebuie să fie deschisă, fără prejudecăţi, fără poziţii de genul  “Aici doar eu poruncesc; tu să asculţi!” Un dialog real presupune între părinte şi propriul copil presupune : a exprima în mod asertiv propriile păreri; a învăţa să întrebăm; a-l asculta pe celălalt; a-l lăsa să se exprime şi să îşi exprime emoţiile cu respect; a conduce fără a impune; a oferi libertatea de a lua propriile decizii. În relaţiile personale părinţi-copii este necesar să fie promovate o serie de valori, care să-i orienteze pe copii să  devină maturi, coerenţi, puternici, statornici şi, mai ales, fericiţi. Aceste valori stau la baza relaţiilor constructive şi îi ajută pe copii să-şi dezvolte personalitatea. Pe măsură ce copilul e înconjurat cu iubire simte că aparţine familiei, creşte  încrederea sa în oameni.
Părintele nu are de ce să se scuze în faţa copilului - A-ţi cere scuze nu este un act de slăbiciune – nu există ,,părintele perfect”, aşa cum nu există “ copilul perfect”.
E important a fi loial, corect şi sincer faţă de copil!  A-l învăţa pe copil să îşi asume răspunderea pentru toate faptele sale începe cu asumarea faptelor şi responsabilităţilor părintelui. Acesta este un model, iar multe din atitudinile şi comportamentele sale sunt preluate şi de copil. Este o modalitate prin care părintele arătă copilului că îl iubeşte şi că îl respectă.
Copilul nu are voie să îşi acuze părinţii - Copilul este o persoană şi nu un bun al adultului de care poate dispune după bunul său plac. Părinţii pot manifesta diferite forme de abuz, afectând în acest fel dezvoltarea şi echilibrul emoţional al copilului… Nu există „un copil dificil”, ci adulţi care nu au găsit o metodă educaţională adecvată copilului.
Un copil considerat ca „dificil” se va comporta ca atare deoarece îl tratăm în consecinţă.
Copilul nu trebuie să aibă griji, cine ştie ce îl aşteaptă în viaţă. grija copilului este doar să înveţe - Este important ca şi copilul să fie responsabilizat, pentru a se implica, pe măsura resurselor sale, în viaţa familiei, şcolii şi comunităţii. Acest lucru îl ajută să-şi formeze abilităţi de viaţă, îl ajută în maturizarea şi în formarea personalităţii.
Este important însă ca ...COPILUL  să-şi trăiască copilăria şi frumuseţea fiecărei vârste, într-un mediu care să răspundă nevoilor sale de afecţiune, ocrotire, securitate, înţelegere, ajutor, admiraţie, încredere... să-şi împlinească la maxim potenţialul pe care îl deţine, să-şi dezvolte prin educaţie şi să-şi valorifice calităţile/trăsăturile cultivate în familie precum caracterul, voinţa , generozitatea, a alege şi a lua decizii, responsabilitatea, formarea deprinderilor, întreaga personalitate. Să  fim alături de copiii noştri, ca părinţi şi totodată dascăli, să-i îndrumăm cu blândeţe, să-i mustrăm atunci când greşesc dar fără  să-i rănim fizic şi emoţional şi să-i încurajăm ori de cîte ori au nevoie.  

Bibliografie:

,,Violenţa în  şcoală”- Mihaela Jigău, Aurora Liiceanu, Liliana Preoteasa, UNICEF, Bucureşti, 2005 

,,Strategii de prevenire a violenţei în şcoală” - Program pentru reducerea comportamentelor  agresive în mediul şcolar, Sorina Constandache Petrică, Elvira Alexandrescu, Domnica Petrovai

Prof. înv. preşc. Păun Mihaela
G.P.N. Şcoala Gimnazială ,,Marin Preda” Piteşti
(Postat ianuarie 2017)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top