27Cu siguranţă,  România ar fi avut un alt parcurs dacă istoria firească nu s-ar fi întrerupt la 30 decembrie 1947. Momentul acesta a însemnat pentru români o dublă nenorocire: înlocuirea unei forme de guvernare acceptate de sute de ani,  cu o alta străină de tradiţia şi înţelegerea acestui popor, dar şi înlocuirea unui sistem destul de democratic cu un altul totalitar, de sorginte comunistă.
Aşadar, românii au cunoscut ca formă de guvernare monarhia în sens modern timp 81 de ani, dar monarhia tradițională de sute de ani. Republica le-a fost impusă prin forţa tancurilor sovietice, la 30 decembrie 1947, şi prin intrigile a circa 1000 de comunişti dintre care o bună parte erau agenţi ai sovieticilor. Republica a început în România ca o republică de tip comunist şi nu are ca vârstă decât 65 de ani, dintre care 45 au fost ani de dictatură comunistă.
Monarhia constituţională, în accepţiunea moderna a termenului, a început în ţara noastră la 1 iulie 1866 prin adoptarea Constituţiei conform căreia principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, devenea monarhul constituţional al României. Constituţia introduce trei principii cunoscute: suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi separarea puterilor în stat. Suveranul era considerat elementul ponderator între cele trei puteri cel care trebuia să reprezinte principiul colaborării puterilor. Conform constituţiei din anul 1866, dar şi a celei din 1923, regii României, cu excepţia lui Carol al II-lea, au domnit, dar nu au guvernat. Primul rege, Carol I (1866-1914), a fost stăpânit mai mult decât de orice altceva de simţământul datoriei. Măcar din acest punct de vedere domnia sa îndelungată, o jumătate de veac, a fost benefică pentru ţară. Pe plan extern, România deschide agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Roma, stabileşte convenţii poştale cu vecinii, iar în 1875 încheie cu Austro-Ungaria convenţia comercială, în condiţii de egalitate juridică. Toate acestea culminează cu actul de la 9 mai 1877, declaraţia de independenţă, participarea României la războiul balcanic între 1877-1878, şi  recunoaşterea internaţională a independenţei României la Berlin, în cadrul Congresului de pace ce a avut loc în 1878.
De acum statul român capătă un aspect european, modern. La sfârşitul secolului al XIX-lea reţeaua de căi ferate ajunge la 3.180 km, fiind îndreptată spre Europa apuseană, ţinta şi modelul societăţii româneşti. La 1900 existau 26.544 km de şosele pietruite, iar fluviul Dunărea era navigabil pentru vasele al căror tonaj putea atinge 6.500 tone. În acelaşi an, 1900, pe calea apei s-au exportat mărfuri în valoare de 233 milioane de lei (1 leu=1 franc francez). Statul român încurajează investiţiile în industrie prin legi precum cele din 1887, 1895, 1912. În acest sens, se remarcă industria petrolieră care de la 50.000 tone în anul 1890 ajunge în anul 1913 la două milioane, situând România pe locul patru în lume în această ramură.
Al doilea monarh al României, Ferdinand I (1914-1927), a avut preocupări, la fel ca şi înaintaşul său, pentru creşterea prestigiului ţării. Implicând România în Primul Război Mondial, el a urmărit obiectivul naţional, anume reîntregirea teritorială a României. Cu riscul de a se fi văzut eliminat din familia germană a Hohenzollernilor, şi de a lupta împotriva ţării sale natale, Ferdinand a ţinut cont de voinţa poporului său. La sfârşitul războiului, România aşează în coroana sa perlele ce îi lipseau: Banatul, Crişana, Maramureşul,Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Astfel se înfăptuia statul naţional român unitar.
De la 137.000 kmp, cât avea România veche, cea nouă, după unire, ajunge la 295.049 kmp, adică printre ţările mijlocii ale Europei. De la 7.897.311 locuitori ai vechii Românii, cea nouă trece de 16.267.177 locuitori. În ţara noastră s-au stabilit 28.580 cetăţeni străini 11.700 de români din afara regatului. Democraţia se maturizează prin înscrierea în Constituţie, prin decretul-lege,  încă din anul 1917, a votului universal, aplicată prima dată în anul 1919. Pe acelaşi drum se înscriu şi adoptarea reformei agrare din 1921 şi a noii constituţii în 1923. Venitul pe cap de locuitor în România anului 1938 era superior celui din Grecia şi Bulgaria, dar inferior celui din Ungaria şi Franţa. În ţara noastră în acelaşi an erau 716 milionari. Relativa bunăstare, mai ales a populaţiei din mediul urban, chiar şi a lucrătorilor, explică slaba activitate revoluţionară a muncitorimii din România, care nu s-a manifestat prin demonstraţii şi greve decât în 1920, 1929, 1933.
Societatea românească, mai ales sub regele Carol al II-lea (1930-1940), cunoaşte în anii interbelici progrese în plan cultural. În anul 1930, 57% din populaţia ţării ştia carte, bugetul instrucţiunii publice s-a triplat iar şcoala obligatorie este extinsă de la patru la şapte clase. Existau patru universităţi, la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, o Academie de Comerţ la Cluj, una de Drept la Oradea şi un Institut Teologic la Chişinău. Se naşte generaţie culturală, cum o numea Mircea Eliade,  care nu mai este determinată istoric. De aici provin inovaţiile lui Constantin Brâncuşi în sculptură, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia în poezie, Eugen Ionescu în teatru, George Enescu în muzică, gândirea spre  spiritualitate a lui Mircea Eliade sau Emil Cioran, dar şi filozofia spaţiului local, românesc, reprezentată de Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Lucian Blaga.
Evenimentele internaţionale, instaurarea unor dictaturi de extremă dreaptă, Cel De-Al Doilea Război Mondial, au influenţat rapid şi decisiv destinul ţării noastre. Regele Carol al II-lea şi Mareşalul Ion Antonescu nu au făcut altceva decât să se supună vremurilor în care au condus România.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ultimul rege Mihai I (1927-1930; 1940-1947). În condiţiile în care guvernul dr. Petru Groza pregătea comunizarea ţării luând măsuri dure împotriva oricăror opozanţi, fie civili fie militari, cuvântul de ordine în rândul acestora era: pentru Rege, Patrie şi Credinţă. În anul 1946, în condiţiile campaniei electorale, notele informative şi contrainformative confirmau faptul că numeroşi ofiţeri ai Armatei Regale Române se implicau în transmiterea şi răspândirea unor manifeste antiguvernamentale care se încheiau de fiecare dată cu trimitere la Rege, Neam, Ţara.
Este evident ataşamentul de netăgăduit al Armatei, al elitelor sale, dar şi al partidelor ,,istorice”, faţă de Rege şi faţă de Ţară.
Anul 1947 a fost marcat de închierea tratatelor de pace după cel De-al Doilea Război Mondial, de războiul rece, de cortina de fier dintre Est şi Vest. În acest context, sprijinit putrnic de consilierii sovieticei şi de prezenţa armatei sovietice în ţară, Partidul Comunist Român a dezlănţuit ura faţă de tot ceea ce era valoare românescă considerată fascistă, reacţionară, antisovietică.  În felul acesta se urmărea anihilare opoziţiei şi  apoi a Monarhiei, in ciuda evidentei simpatii de care se bucura aceasta institutie in rândul romanilor .
La societatea miniera din Câmpulung-Muscel a avut loc un  incident care exemplifică cele de mai sus.  În ziua de 15.03.1947, la societatea amintită, în faţa muncitorilor, delegatul Confederaţiei Muncii, pe nume Roman, a încercat să dea jos portretul Regelui Mihai şi să rămână numai al lui Stalin, aducând cuvinte jignitoare la adresa Regelui. Faţă de aceste cuvinte, muncitorii au reacţionat violent încât au început să-l bârfească şi chiar să-l înjure pe acest Roman.
De altfel, erau evidente încercările autorităţilor comuniste de a pune tot mai mult în umbră Monarhia ca instituţie, concretinzându-se astfel temerile populaţiei. Pe această linie se înscrie şi ordinul nr.299/27 mai 1947, al Legiunii de Jandarmi Argeş către toate posturile aflate în subordine:
Pentru sărbătorirea zilei de 10 mai, luaţi măsuri ca toţi jandarmi Postului să fie în teren, ziua şi noaptea, începând de la 8 mai 1947 [...]. Posturile Ţuţuleşti, Oarja şi Căteasca, vor pune posturi fixe şi întărite, care nu vor permite ducerea populaţiei la Piteşti. Târgul din 10 mai 1947 este suspendat.
Elevii nu vor mai fi scoşi la manifestaţiune. Asemenea nu se vor putea ţine întruniri la sediile partidelor opoziţie.
Se vor împiedica ţăranii bănuiţi de a pleca din comunele lor, spre a se aduna la diferite puncte sau centre să manifeste. [...].
Cu asemenea ordine noua putere încerca să-i facă pe români să uite că ziua de 10 mai era sărbătoarea lor naţională, şi în acelaşi timp sărbătoarea Monarhiei în România. Dar, până la răfuiala cu Monarhia, trebuiau încheiate socotelile cu Opoziţia, mai ales cu Partidul Naţional Ţărănesc-Maniu.
În ziua de 25 octombrie 1947, la Tribunalul Militar Bucureşti începea judecarea conducătorilor P.N.Ţ. La 13.XI.1947 se dă sentinţa nr.1.988 prin care s-au fixat pedepse grele pentru conducătorii partidului. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu P.N.L. şi P.S.D.I.-Titel Petrescu. Singurul obastacol în calea preluării totale a controlului ţării de către comunişti mai rămăsese Monarhia.
În ziua de 29 decembrie 1947, Regele Mihai I, supus unei presiuni formidabile (discuţia cu Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej, în condiţiile în care aceştia erau înarmaţi, firele telefoanelor Palatuliui Regal tăiate, garda Palatului arestată iar Palatul înconjurat de trupele Diviziei ,,Tudor Vladimirescu”) a semnat actul prin care ,,de bună voie” renunţa la tronul ţării. Cu trei zile înainte, toţi ofiţeri au fost consemnaţi în unităţile militare. În seara zilei de 30 decembrie 1947, ofiţeri au fost strânşi în careu, iar comandanţi li s-au adresat: ,, Din acest moment, ţara este Republică. Prin abdicarea fostului Rege Mihai I, Monarhia a fost înlăturată. Cine nu este de acord, să facă un pas în faţă”. Dacă nimeni nu ieşea în faţă, urmau cuvintele: ,, Deci cu toţii suntem de acord”. Ofiţerii care au făcut pasul în faţă au plătit cu anii grei de temniţă sau chiar cu viaţa gestul lor.
În aceeaşi zi, 30 decembrie, la orele 19, a fost convocată Adunarea Naţională, parlamentul fiind în vacanţă. În prezenţa mai multor figuranţi decât parlamentari, s-a votat în unanimitate Legea nr.365/1947, prin care Regatul României devenea Republică Populară Română, în prezidiu fiind aleşi printre alţii Mihai Sadoveanu, Ştefan Voitec şi musceleanul Constantin I. Parhon. Pe 3 ianuarie 1948, regele Mihai I, familia şi suita sa au părăsit ţara, iar la 22 mai 1948, guvernul Petru Groza i-a retras cetăţenia română, deşi Constituţia aflată în vigoare la data aceea prevedea că ,,cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere”. Puterea comunistă din anul 1947, a ignorat acest lucru, aşa cum l-a ignorat şi puterea de la Bucureşti, instalată în urma evenimentelor din decembrie 1989, cea care în 1990 l-a alungat pe rege sosit după 43 de ani în ţara în care s-a născut şi al cărui suveran constituţional fusese.
Măsura luată de autorităţile comuniste la 30 decembrie 1947 nu a putut şterge sentimentele de simpatie ale românilor faţă de dinastie, văzută împreună cu credinţa, ca şi piloni ai neamului.   
Într-adevăr, pe tot timpul regimului comunist, credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu nu au încetat nicio clipă să fie prezente în sufletul românilor. Cu atât mai mult cu cât comunismul a pus în practică aşa zisele idei novatoare ale Revoluţiei franceze de la 1789. Ca şi atunci, şi la începutul regimului comunist în România, loviturile cele mai dure au fost date Bisericii, Tradiţiei şi Şcolii. Ca şi atunci, au fost distruse biserici, au fost chinuiţi şi ucişi preoţi, au fost introduse sărbători străine poporului român, iar Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă. Toate acestea au fost aduse în Republica Populară Română, toate grozăviile ce s-au întâmplat cu poporul român au fost subsumate unei ideologii şi unei forme de guvernare fără tradiţie la noi, la români.
Astăzi, asistăm şi la românii, ca şi la alte popoare, la înlocuirea unei autorităţi bazată pe valorile perene, verificate în secole, cu o autoritate care adeseori se dovedeşte discutabilă deşi provine din aşa zisul sistem democratic autohton, original.
Până la urmă ,,identitatea naţională este matricea spirituală a unui popor” scria un distins cărturar din judeţul nostru. Până la urmă  Biserica, Tradiţia, Monarhia fac parte, ca şi o triadă, din această matrice spirituală. Una din ele dacă lipseşte, identitatea naţională este mai săracă. Să privim la ce se întâmplă în jurul nostru, ce se întâmplă cu noi românii. Ne lipseşte ceva…Simboluri ? Modele ? Credinţă ?...

N.B. În actuala constituţie a României se precizează că forma republicană de guvernământ nu poate fi supusă revizuirii. O întrebare pentru specialiştii în drept constituţional: Care a fost argumentul unei asemenea precizări?

Bibliografie
Arhivele Militare Române: fond Divizia a II-a Voluntari ,, Horia, Cloşca şi Crişan’’, fond Marele Stat Major-Secţia a 2-a Informaţi
Arhivele Naţionale Române, Direcţia Judeţeană Argeş: fond Prefectura judeţului Argeş, fond Prefectura judeţului Muscel, fond Legiunea de jandarmi Argeş, fond Legiunea de jandarmi Muscel
Ion Bulei, Scurtă istorie a Românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996
Ion I. Ştefan, ,,Nu avem nevoie de comunişti’’. Alegerile din noiembrie 1946, în fostele judeţe Argeş şi Muscel, Editura Universităţii din Bucureşti, 2010

Prof.   Ion I. Ştefan
Şcoala Gimnazială “Nicolae Simonide” Piteşti
(Postat octombrie 2016)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top