21„Cap ai, minte ce-ți mai trebuie?” (Caragiale). Asta se întâmplă în orice domeniu atunci când cei desemnaţi să-l administreze, ca să nu-şi bată cuie în talpă, aleg calea ocolitoare a subterfugiilor, a paleativelor, preferând expectativa în locul deciziilor majore. În învăţământul românesc preuniversitar, de pildă, aşa-zisa reformă nu a făcut până acum decât să deschidă larg porţile abandonului şcolar, absenteismului şi mediocrităţii.
Referindu-ne la acest ultim aspect, ultimii ani în care s-au folosit camerele de luat vederi la examenele naţionale au scos în evidenţă proporţiile catastrofale ale unei mediocrităţi care până atunci fusese bine ascunsă sub preş. Ne lăudam cu procente de 80-90% absolvenţi cu bacalaureat, ne plăcea să arătăm lumii rezultatele bune obţinute de elevii noştri la olimpiadele internaţionale şi nu ne gândeam că sub acest preş al excelenţei se ascundea un munte de superficialitate, atât, în principal, din partea elevilor, dar şi din partea unui corp profesoral slab motivat şi umilit, confruntat cu tot felul de iniţiative aiuritoare ale celor care s-au văzut  la un moment dat în fruntea învăţământului. Astfel de aşa zise inovaţii nu au făcut decât să pună sare pe gunoi, spre conservare, în loc să-l aspire măcar în ce priveşte elementele mai uşoare, urmând ca peste cele mai grele să se treacă cu lama de buldozer a unei reforme radicale.
Nu s-a întâmplat acest lucru, astfel  că învăţământul preuniversitar se confruntă în continuare cu idei dintre cele mai năstruşnice din partea diriguitorilor lui. Un exemplu în acest sens se referă la ideea cuiva de a cere înlocuirea culorii roşii cu verde, la corectarea şi notarea lucrărilor de control ale elevilor (pardon, testele de evaluare!), pe motiv că roşul e o culoare agresivă, care-i sperie pe elevi, verdele, în schimb, liniştindu-i. De altfel, tot ce s-a întâmplat până acum în materie de reformă a învăţământului a privit numai o parte a realităţii bipolare profesor-elev, profesorul fiind, de fapt, complet neglijat, lăsat să se descurce cum poate în apa extrem de murdară a originalei democraţii româneşti. O apă în care bietul profesor, dacă nu se hotărăşte repede să înveţe să înoate, riscă în fiecare moment să fie tras la fund de curenţii de adâncime, fără legătură cu dăruirea şi pregătirea lui profesională. Şi dacă reuşeşte să se menţină la suprafaţă, acest lucru se datorează lui şi numai lui, neaşteptându-se deci ca, măcar în momentele cele mai critice, să fie cineva pe malul opus care să-i arunce un colac de salvare. Ambiţionându-se totuşi să treacă apa, bietul profesor trebuie să îndure nedreptăţi şi umilinţe care-l sleiesc de energii şi-l aduc în faţa elevului lipsit de aureola atât de specifică şi necesară a demnităţii profesiei.
Şi atunci, ce autoritate mai poate avea profesorul în faţa elevului? Când un întreg mecanism social se învârteşte astfel încât profesia de dascăl poate fi neglijată şi chiar dispreţuită? Când, în comparaţie cu elevul de azi, d-l Goe din timpul lui Caragiale era un mic copil nevinovat? Elevul de azi face acum ce vrea în şcoală: poate să lipsească oricât, să nu înveţe nimic, să-şi persifleze profesorul, să-i ceară socoteală, că tot trece clasa. Păi, cum să îndrăzneşti tu, amărâtule de profesor, să stai în calea lui, să încerci să-i introduci ceva sub tărtăcuţă, tu care abia dacă ai ce îmbrăca şi mânca, pe când pe el îl aşteaptă maşina cu şofer şi bodyguard, să-l ducă acasă? Îndrăzneşte numai să-i dai nota pe care o merită, că-ţi pui în cap nu numai conducerea şcolii, dar şi Inspectoratul Şcolar, şi Primăria, şi Prefectura! Totul se cutremură la cel mai mic deranj al elevului.
De aceea zic că introducerea camerelor de luat vederi la examenele naţionale are o semnificaţie revoluţionară pentru învăţământul preuniversitar postdecembrist. Dar măsura aceasta ar fi trebuit urmată de altele, fără de care am căzut în extrema opusă: ştiind că va fi sever supravegheat, domnul elev înţelege, în sfârşit, că trebuie să-şi pună în funcţiune neuronii, că trebuie să depună şi el un cât de mic efort, dar numai la materiile de examen. Celelalte materii, pur şi simplu, nu mai există pentru el. Ce-ar fi, de pildă, ca, în afară de note, la fiecare sfârşit de semestru să se dea câte un test de evaluare, la toate disciplinele, cu camerele de luat vederi în funcţiune, pe baza unor subiecte naţionale? Iar promovarea în anul următor să fie în funcţie şi de aceste rezultate? Astfel  s-ar măsura cu adevărat şi munca elevului, şi cea a profesorului. Aşa sistemul de învățământ ar avea și cap și minte.

Prof. Smedescu Andreea
Școala Gimnazială Ștefan cel Mare
(Postat octombrie 2016)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top