AŞEZAREA GEOGRAFICĂ ŞI DENUMIREA

27“Istoria nepărtinitoare, cea care purcede din mintea şi inima unei naţiuni întregi, va păstra în litere neşterse memoria celor care şi-au pus numele în capul tuturor actelor mari naţionale şi politice ale renaşterii României: Brătienii.”

Constituirea României moderne este strâns legată de viaţa unei familii ce a dat nu mai puţin de patru prim-miniştri ţării: I.C. Brătianu, Dumitru Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu. „Brătienii erau astfel boeri de ţară, adică din acele insule curate româneşti, depărtate de tronul fanariot în care s-a păstrat astfel mai trează conştiinţa românească”.[1]

Familia Brătienilor este originară din zona Vâlsanului, situată în partea de nord a judeţului Argeş, fiind menţionată documentar în secolul al XVI-lea cu prilejul unor litigii de pământ. De numele lor se leagă şi localităţi pe care le deţineau în posesie: Brătienii de Jos, Brătienii de Sus.

Evoluţia pe scara socială s-a produs şi prin căsătorii cu femei provenind din familii de boieri mari. Astfel, Constantin ( Dincă) Brătianu a deţinut funcţiile de stolnic şi mare clucer în timpul domnitorului Alexandru al II - lea Ghica. În urma căsătoriei cu Anastasia Tigveanu a avut şapte copii între care: Dumitru ( 1817- 1892 ) şi Ion (1821- 1891).

Ion C. Brătianu nu s-a bucurat de dragostea părintească în copilărie, fiind crescut la Tigveni, casa bunicilor. Afecţiunea şi sprijinul îl găsea la rude şi străini. A studiat în străinătate terminând Şcoala de ofiţeri de artilerie de la Metz.

Mic de statură, cu ochii vioi şi pătrunzători, glumeţ, fără ambiţii personale, „ ştiind să facă în ceasul cuvenit gestul care nu se uită” [2], aşa era văzut de cei care aveau să-l cunoască mai de aproape. I. C. Brătianu era poreclit „ Vizirul”. Cel ce amintea de primul sfetnic al sultanului se bucura atât de autoritate asupra partidului cât şi în problemele publice.[3]

Viaţa lui Ion C. Brătianu este împletită cu aceea a României, între 1848 şi 1890 detaşându-se cinci etape importante : a revoluţiei de la 1848 când a deţinut funcţia de secretar al guvernului provizoriu în Ţara Românească, a exilului, a reformelor când era membru al Divanului ad-hoc, a Independeţei şi a Regatului .

După moartea tatălui său în 1844, după un vechi obicei I. C. Brătianu, fiind cel mai mic dintre fraţi, îşi alege loturile moştenite. Astfel devine proprietarul unui grup de moşii: Ştefăneşti, denumită Florica din 1865, Mălureni, Galeşu- Brătieni, Lereşti şi Sâmbureşti.

Situaţia materială bună a fost folosită pentru cauza naţională. Părţi din averea familiei erau vândute: Lereştii, Mălurenii şi Brătienii după 1848; călătoria de aducere a prinţului Carol şi propaganda prin presă în străinătate au fost plătite vânzând moşia de la Pleşoi ce era din zestrea nevestei lui.[4]

Întors din exil se căsătoreşte în 1858 cu Caliopia Pleşoianu, femeie de o rară energie ce şi-a dedicat toată viaţa soţului şi copiilor. Ei îi datorează Brătienii „acea tradiţie şi acel spirit de familie bazat nu pe drepturi, ci pe datorii de îndeplinit faţă de pilda dată de înaintaşi”. [5] Tânăra familie se stabileşte la moşia de la Florica, numele fiind dat după cel al primului copil al familiei ce a murit la numai trei ani .

Vila Florica este situată în localitatea ce poartă astăzi numele de Ştefăneşti, care a devenit oraş în anul 2004, aflată la 4 km N-E de Piteşti, în judeţul Argeş.

SCURT ISTORIC AL DOMENIULUI

Locuinţa este atestată documentar în 1829 şi era compusă din patru încăperi vechi din care: camera boierului, a celui ce se ocupa de vie şi camera turcească cu linul pentru scurgerea vinului în pivniţă. [6] Se spune că ar fi aparţinut lui Constantin Brâncoveanu , „ care ştia unde pune banul”. Acesta a cumpărat moşii pe dealurile de la Valea Mare şi aici se adăposteau toamna când veneau la sărbătoarea culesului viilor. [7] Originea domnească este dată şi de bolţile pivniţei bătrâne. O tradiţie spune că şi „ castanii de pe deal, singurii din părţile locului, să fi fost aduşi de Vodă din Italia”.[8]

Casa familiei Brătianu a fost refăcută de I.C.Brătianu în 1858 cu un etaj peste încăperile vechi.” Era unul din visurile lui cele mai fericite să aibă o căsuţă pe acel deal, admirabil împodobit cu pomii cei mai buni ce se găseau în ţară”. [9]

Domeniul a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului în 1870, 1912, 1926, ajungând să cuprindă: un conac („castel”) cu două etaje, o cramă, o capelă, o gară şi chiar un observator astronomic, totul amplasat în mijlocul unui parc înconjurat de vii.

Ionel Brătianu avea sa răspundă unei interpelări în Parlament în 8 februarie 1909, astfel     „ S-a schimbat casa de cum mi-a lăsat-o tatăl meu, după cum şi-a schimbat tatăl meu casa de cum i-o lăsase moşul meu. Moşul meu a lăsat o casă cu o pivniţă şi patru camere. Tatăl meu a mai adăugat 8 camere. La rândul meu am mai adăugat şi eu şi sper ca şi generaţiile viitoare, pentru dragostea ce o au pentru Florica, vor mai adăuga şi ele ceva… Ceea ce am făcut la Florica aş vrea să facem şi în statul român.”[10]

Conacul a suferit transformări importante în timpul lui Ionel Brătianu. Acesta avea o adevărată slăbiciune în materie de construcţii. Încă de când se afla la studii la Paris în 1885 scria familiei „ M-apuc serios de arhitectură, vă voiu face eu terasa de la vie. În privinţa fundaţiilor cred că nu cu greu aş nimeri mai bine” [11], iar în 1887 îi supunea tatălui său de transformările moderne ce doreşte să le aplice „ …canalizări la Furdueşti, drumuri la Sâmbureşti, construcţii de fier la vie   [ Florica], arhitectură peste tot.” [12]

Întors în ţară realizează planul de renovare şi extindere a conacului. Acestea au durat din 1899 până în 1925. Între anii 1890-1891 are loc reconstrucţia casei ce stârneşte nemulţumirea mamei deoarece soţul său era foarte bolnav. Ea îi scria fiicei sale Sabina în martie 1891 „zidurile lui Ionel mă supără. În astfel de momente să-ţi dărâmi şi casa… Abia a început să facă groapa de la pivniţă: dar când va începe şi zidurile, ce va fi?” [13] Din această perioadă datează încastrarea în zidurile exterioare a elementelor de arhitectură antică: fragmente de capiteluri aduse de la Histria, basorelief cu motivul „Cavalerului trac” ce datează din secolul II î.Hr., friza ce este adusă de la Sarmizegetusa. Ca şi părinţii săi, Ionel era strâns legat de Florica. El a fost unul dintre marii ei ctitori şi „ ca legenda meşterului Manole, a zidit, în casa aceasta, o parte din sufletul său.” [14]

Construcţia arăta astfel: la parter accesul se face prin două holuri, unul principal, în faţă, şi altul de serviciu, în spate. Acestea încadrează biblioteca şi scara ce duce la etajul întâi. Pe partea dreapta a conacului se afla un salon, odaia turcească, sufrageria şi un oficiu, iar pe stânga un studio, dormitorul de musafiri, dormitorul lui Ion C. Brătianu (păstrat nemodificat), cămara, sufrageria de personal, trei băi, o toaletă, o farmacie. Etajul întâi cuprinde o mare terasă acoperită ( cu stâlpi sculptaţi ), o terasă deschisă, două dormitoare, trei băi, o toaletă, camera de lucru, camera menajerei şi biblioteca .

În 1925, acoperindu-se terasa de la etajul întâi, de pe acoperiş s-a observat minunata panoramă a Piteştilor într-un splendid apus de soare. Acest moment a hotărât construirea etajului doi, care nu era prevăzut în planul iniţial. Acesta, mai mult o mansardă, a fost construit de inginerul Iliescu în 1925 şi cuprinde o terasă acoperită, camera războaielor de ţesut, camera pentru cărţi, camera de studiu a lui Ionel Brătianu, camera de rechizite, scara şi podul mare.

Cheltuielile legate de construcţie au fost suportate de membrii familiei. În decembrie 1902 arhitectul Eugene Duperreux, în documentul „Situaţiunea clădirii de la Florica la 8/ 22 decembrie 1902” estima că valoarea totală a construcţiei vilei Florica este de 21.078,25 lei.[15] Până în decembrie 1902 se cheltuise deja suma de 16.467 lei din care Vintilă Brătianu a plătit 16.017 lei şi Ionel, fratele său, 450. lei . [16]

CREAREA BIBLIOTECII PERSONALE

Un loc important în cadrul conacului îl are biblioteca ce se întindea atât la parter cât şi la etajul întâi şi era considerată de Argetoianu ca fiind „cea mai însemnată bibliotecă particulară din România”. [17]

După revoluţia de la 1848-1849, în perioada cât s-a aflat în exil ( 1848-1856) I.C.Brătianu a cumpărat cărţi, colecţii de gravuri, o parte din ele ajungând la Florica şi constituind baza bibliotecii de la conac. Visul lui era de a scrie o istorie a României după ce nu va mai face politică. Această pasiune a fost împărtăşită şi de copii. Vintilă îi scria fratelui mai mare, Ionel, ce se afla la Paris de cărţile ce le putea cumpăra de la anticariat în martie 1885: Evanghelia lui Şerban Cantacuzino, Psaltirea lui Dosoftei, prima Evanghelie slavonă din 1512. Spera că poate s-o cumpere pe prima pentru că ar costa 100 franci, dar de ultima era convins că : „ cere pe ea 1500 franci; ştiu că nu-ţi dă mâna să o iei” [18]

Vintilă era pasionat de arta fotografică, astfel că întreaga casa era împânzită cu instantanee din viaţa familiei Brătianu ce constituia „ un dosar preţios de starea Floricii la moartea tatei” [19]. Argetoianu considera că era ” podoaba cea mai interesantă a casei.” şi-şi dorea sa fie cuprinse într-un album deoarece ar fi mai folositoare pentru amintirea celor dispăruţi decât publicarea discursurilor pe care „nimeni nu le citeşte”.

În timpul primului război mondial Florica a fost ocupată de austrieci din toamna anului 1916. O parte importantă a bibliotecii a reuşit sa fie salvată. Austriecii au lipit pe cel mai mare dulap harta regiunii sub care s-au ascuns până la plecarea lor cărţile cele mai valoroase!

Ionel a dorit să întemeieze o bibliotecă utilă şi altora, poate influenţat şi de Eliza ce vedea ameninţate bibliotecile din conacele de ţară. Această dorinţă a fost materializată în 1929, după moartea soţului. Astfel a apărut Biblioteca „Ion I.C.Brătianu” în urma donaţiei făcute de Eliza Brătianu: un teren de 5000 m2 în strada Amzei din Bucureşti şi cele două imobile în care a locuit cu soţul său. Fraţii Dinu şi Vintilă donează 6000 de volume de la Florica primite de ei prin testament de la Ionel. Printre acestea se numărau: Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, Noul Testament de la Bălgrad, Evanghelia şi Biblia lui Şerban Cantacuzino, Cronica de la Nurenberg , „ Liber Chronicarum”. [20]

PREOCUPĂRI ECONOMICE, PREOCUPĂRI RELIGIOASE

Sub îndrumarea arhitectului Petre Antonescu între anii 1905 şi 1912 se realizează a doua componentă a ansamblului de la Florica - ferma construită pe două nivele în stil neoromânesc ce reprezintă grajdurile şi o serie de edificii cu destinaţiile cele mai variate. „Unele adăpostesc florile iarna, altele maşinile pentru electricitate sau pentru pompat apa, ateliere de tot felul până şi un observator cu un telescop.” [21]

Pe domeniul de la Florica s-a ridicat în 1898 o biserică ce poartă hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” şi a fost realizată de arhitectul francez Emile Andre Leconte du Nouy, „meşterul Manole” aşa cum îi spunea Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui I.C.Brătianu. Lăcaşul de cult a fost sfinţit în 19 mai 1921 şi în cripta acestuia se află membrii familiei Brătianu .

În urma unei vizite făcute în Ţara Moţilor în 1907 Ionel Brătianu a fost impresionat de biserica de lemn din Albac, satul lui Horea, ce era construită din 1746 şi pe care autorităţile maghiare intenţionau să o desfacă şi să o vândă ca lemn de foc [22]. A cumpărat-o, deşi un ordin de la Budapesta a încercat să oprească trenul în care se afla, şi a adus-o la Florica unde au înălţat-o bârnă cu bârnă meşterii dulgheri din Albac. Cum acasă mai exista o biserică, aceasta din urma trebuia să devină muzeu de obiecte româneşti. Mai târziu bisericuţa de lemn a lui Horea a fost strămutată la Olăneşti. Întrebat fiind de un nepot de ce bisericuţa de lemn nu are clopot avea să-i raspundă: „ Clopotul a rămas în Ardeal ca să-l tragă într-o zi un Român năzdrăvan, să se scoale tot neamul şi să ia Ardealul”. [23] În 1916 s-a ivit românul aşteptat de veacuri să tragă clopotul lui Horea, iar clopotarul acela a fost Ionel Brătianu!

Pe lângă casa de la Florica s-a cumpărat via ce se afla alături numită Floreasca despre care îi plăcea să spună mai târziu „Pentru voi, fetele mele, Floreasca este via fetelor, nevestelor” [24]. Astfel întreg domeniul era înconjurat de sute de hectare de viţă-de-vie cu cultura căreia s-a ocupat în mod deosebit I.C.Brătianu. Via constituia o sursă importantă de venituri.

FLORICA VAZUTĂ DE CONTEMPORANI ILUŞTRI

În urma unei vizite făcute de principele Carol I la Florica în octombrie 1868 acesta s-a arătat încântat de frumuseţile locului: „ Poziţia acestei vile împresurată de vii, domină roditoarea vale a Argeşului, presărată cu sate între care oraşul Piteşti cu numeroasele-i biserici şi turnuri, are un aspect aproape impozant.

Din punctul cel mai înalt al vilei se desfăşoară ochilor o panorama măreaţă a munţilor Carpaţi, de la Olt până la valea Buzăului…. M-am adâncit în acest tablou minunat şi mi-au venit în minte toate icoanele frumoase şi neuitate ale trecutului.”[25]

Începând din anul 1869 în jurul Floricăi se amenajează un parc frumos cu arbori exotici ce au fost plantaţi de Alexandru Golescu, un apropiat al familiei, recunoscut grădinar şi pasionat dendrolog. Acest loc era numit de I.C.Brătianu „Grădinile Semiramisei”[26] şi impresionase pe Argetoianu ce a vizitat domeniul în 1927.

Nepotul lui I.C.Brătianu, poetul Ion Pillat a dedicat un volum de poezii locurilor de la Florica unde a şi copilărit.

În poezia „Străinul”el îndeamnă :

„Pe banca, sub castanul din vie te aşează,

Străine, ce venit - ai priveliştea s-o vezi,

Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,

Şi peste drumul mare: zăvoiul.

Înserează.” [27]

Un loc important îl constituie Gara Florica, construită şi dată în folosinţă în anul 1887, când s-a dat în exploatare calea ferată Goleşti – Câmpulung Muscel, construită la iniţiativa lui Ion C. Brătianu în calitate de prim-ministru al României, fiind una din realizările din timpul guvernării sale. Calea ferată Goleşti – Câmpulung Muscel a fost proiectată şi construită numai de specialişti români şi la construcţia ei şi-a făcut ucenicia şi Ion I.C. Brătianu, care îşi desăvârşea studiile pentru a deveni inginer feroviar.

VIAŢA DE FAMILIE LA CONAC

„Florica înseamnă pentru neamul românesc o adevărată şcoală de suflet şi de caracter”.[28] A fost locul în care au trăit I.C Brătianu şi soţia sa Pia după căsătorie. Aici s-au născut patru din cei opt copii ai familiei: Sabina, Ionel, Dinu şi Pia şi şi-au petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei. Ionel avea să-şi amintească: „ Părinţii noştri chiar de la căsătorie îşi făcuseră din Florica aşezământul lor casnic. Datoriile politice îi obliga în diferite împrejurări să se mute la Bucureşti… Florica era vatra şi cuibul adevărat.”[29] Destinul familiei a fost marcat încă din primii ani de o tragedie. În 1862 se năştea primul copil, Florica, „ favorita tuturor prin frumuseţea şi drăgălăşenia ei”[30]. A murit după numai trei ani şi a fost înmormântată pe deal, acolo unde vroia sa fie îngropat şi I.C.Brătianu. Tatăl îndurerat nu i-a mai pronunţat niciodată numele deşi trecea în fiecare zi pe la mormântul ei şi în fiecare duminica îi ducea flori, după spusele Sabinei, rămasă copilul cel mai mare al familiei. În memoria primului copil căminul familiei îi va purta numele. După ce „Vizirul” s-a retras de la guvernare, la începutul anului 1869, familia s-a mutat definitiv la Florica şi nu au mai plecat la Bucureşti decât în anul 1876. A fost „ perioada cea mai fericită din viaţa noastră copilăreasca” spunea Sabina[31]. Viaţa aici s-a desfăşurat după reguli precise impuse şi respectate cu sfinţenie. Familia s-a preocupat de educaţia copiilor. Astfel din 1873 este adusă din Elveţia doamna Marie Bornand cu care învăţau franceza, germana, desenul, religia şi pianul. Aceasta era apreciată de tată deoarece   „ şviţerii sunt oameni cinstiţi şi cumsecade, aceste două calităţi sunt singurele pe care am dreptul să le reclam de la copiii mei .”[32] Pentru clasele primare era adus de trei ori pe săptămână un profesor de la Piteşti, domnul Atanasiu. Numărul profesorilor se măreşte continuu: Păiş, Trifonescu, Mirescu, Păun, Stoica Copiii au beneficiat astfel de o bună pregătire ce a fost completată de intervenţia modelului părinţilor.

Programul zilnic era foarte riguros respectat: se muncea până la 6 şi jumătate când se lua cina, urmau jocurile la care luau parte şi părinţii, la 9 era culcarea, căci dimineaţa reîncepea devreme programul.

Copiii erau obişnuiţi să păstreze secretele pe care nu le comunicau nici mamei lor. Ei cifrau şi descifrau telegramele şi scriau acte. În timpul războiului din 1877, principele Carol a văzut pe o telegramă cifrată două scrisuri şi l-a întrebat pe Brătianu cine-i sunt secretarii, iar acesta i-a răspuns că sunt copiii lui deoarece „ de nimeni nu sunt mai sigur ca de ei”[33].

Odată când se afla în vizită un prieten care îi vorbea tot timpul despre politică, Brătianu i-a răspuns: „ Aici, Domnule, nu mai sunt în gheara D-vs., aici am marele meu partid, cu care nu mă tem de nimeni”, [34] făcând referire la copiii lui.

Când părinţii erau plecaţi pentru câteva zile de acasă de copii se ocupau rudele lor, mătuşa Anica Furduiescu şi unchiul Ghiţă Enescu alături de guvernanta elveţiancă. Decizia de a părăsi Florica şi a se muta la Bucureşti a fost luată în momentul în care educaţia copiilor necesita o pregătire superioară. Băieţii urmează la Liceul Sf. Sava, iar fetele luau lecţii de gospodarie cu mama, dar au primit şi o educaţie artistică.

Tatăl se implica şi în jocul copiilor învăţându-i „ iepşoara” sau să călărească şi îndemnându-i să facă multe sporturi. Pe cât era tatăl de afectuos la glumă şi joc, pe atât de sever şi neînduplecat era la muncă. De multe ori Ionel şi-a petrecut recreaţia în butoiul fără fund pus în picioare în curtea din faţa casei.[35]

Ei se bucurau de vizitele dese ale copiilor din familiile Davilla şi Fălcoianu ce locuiau la conacul de la Goleşti situat la 4 km de Florica. Alexandrina Fălcoianu îşi amintea că „ cele mai mari nebunii le făceam la Florica , unde seful mişcărilor era Ionel mai mare ca noi. El comanda, iar noi trebuia să-i executăm ordinele”. [36] Evenimentele politice ale vremii se regăseau şi în jocurile lor. Astfel, în timpul războiului franco- prusac, copiii în jocurile lor aveau roluri: Sabina şi Ionel erau Franţa şi România, iar Dinu, Prusia. În joc Franţa şi România băteau Prusia. Dinu a încercat să schimbe rolurile, dar nu era cu putinţă ca Prusia să câştige.[37] Deşi copiii se băteau între ei, deseori erau de o solidaritate exemplară, încât I.C.Brătianu le zicea, făcând aluzie la bătaie şi solidaritate, că sunt „ ca Ţiganii şi ca Ovreii”.[38]

Sărbătorile de iarnă, zilele de naştere şi de cununie ale părinţilor erau aniversate alături de rude şi de prieteni. Crăciunul era cel mai îndrăgit moment al anului. În iarna lui 1879 regele Carol I a trimis la Florica un brad de Crăciun ce a prilejuit fericirea copiilor şi înduioşarea părinţilor. Vara sărbătoarea cea mai importantă era ziua de 6 iulie când se serba cununia părinţilor şi pe care Pia o numeşte „cea mai importantă zi din viaţa mea”[39]

De Florica nu se „leagă numai sufletul Brătienilor, C.A.Rosetti, cei patru fraţi Goleşti şi atâţia alţi patrioţi ai vremii i-au călcat adesea pragul”[40]. Un exemplu este întâlnit în iarna anului 1864-1865 când din pricina problemelor familia lui C.A.Rosetti a locuit la Florica. Sabina îşi amintea că „ pe atunci fruntaşii Partidului Naţional Liberal: Goleştii, Rosetti, Brătienii, dr. Grădeanu formau o mare familie, fiecare punea la dispoziţiunea celorlalţi ce avea”. [41]

OAMENI POLITICI ÎN VIZITĂ LA DOMENIU

Pragul casei era trecut de persoane importante din viaţa politică şi nu numai aceia pe care Sabina îi descrie în amintirile sale. Eugeniu Carada era preferatul ei pentru că se juca cu copiii şi le cânta. Îl vedea ca pe un republican convins care nu vroia să calce la curtea regelui. Gheorghe Cantacuzino era „mic de stat, urât de-l priveai cu sânge rece, dar foarte inteligent, cu suflet de apostol ca acela al generaţiilor precedente” [42].

Despre Mihail Kogălniceanu spunea că are mult farmec, deşi părea că are un corp diform. Acesta la rândul lui îl vedea pe I.C.Brătianu ca pe „ un Kogălniceanu, dar fără viţiuri”. [43] Doctorul Nicolae Kreţulescu, apropiat al familiei, avea o fire „ mlădioasă”, în politică fiind preocupat mai mult pentru interesele personale. Dimitrie Sturdza le povestea despre infidelităţile domnitorului Cuza, dar pe care nu vrea să le facă publice motivând „ de ce să fac scandal cât sunt liniştiţi. Să nu ridice capul spre ce nu li se cuvine, că le public” .[44]

În 1885 principii Ferdinand şi Wilhelm au fost în vizită la Florica. Viitorul rege al ţării era foarte gentil şi timid, în timp ce fratele său Wilhelm era energic. Amândoi au fost impresionaţi de frumuseţile locului şi în special de glicina ce acoperea faţa casei.

Plecarea la Bucureşti nu a determinat ruperea legăturilor cu conacul din Argeş, tatăl mergea acolo aproape în fiecare sâmbătă cu fiii săi pentru a le dezvolta gustul pentru natură, a-i implica în problemele gospodăriei şi a-i feri de „ distracţiile oraşului.” Sabina şi Măriuţa şi-au oficiat nunta la Florica într-un cadru restrâns cu familia şi prietenii apropiaţi. Localnicii au ţinut însă să ia parte la aceste manifestaţii, la căsătoria Sabinei cu doctorul Constantin Cantacuzino „ curtea din deal până în pădure era plină de ţărani veniţi din toate satele, femei, fete, ţărani, primari chiar si mume cu copiii în braţe. A fost cea mai frumoasă manifestare ce ar fi putut cineva visa”[45].    

SCHIMBĂRI LA FLORICA

Bătrânul Brătianu ajungea des la Florica deoarece era foarte aproape de capitală şi putea veni fără greutate. Aici îşi refăcea forţele întorcându-se „metamorfozat” în Bucureşti. Acesta avea să spună :„ Ce m-aş fi făcut eu fără Florica? Aici mi-am regăsit totdeauna sănătatea şi puterea trupească şi sufletească” [46].

Legăturile între membrii familiei erau foarte strânse. Deşi au fost plecaţi foarte mult, ţineau legătura prin intermediul corespondenţei. Îşi scriau aproape zilnic şi fiecare membru al familiei îşi strângea propriile scrisori. Astfel din perioada 1859-1891 se păstrează sute de epistole grupate în cinci volume de corespondenţă. Toate întâmplările din viaţa lor erau comunicate şi celor plecaţi până la cele mai mici detalii. Tatăl îşi informa copiii aflaţi la studii în străinătate ( Ionel, Vintilă, Dinu) asupra evoluţiei vieţii de la Florica: „ nu se năştea un viţel fără ca Ionel să n-o ştie”, [47] îşi amintea aceeaşi Sabina Cantacuzino, a schimbărilor petrecute pe plan politic. Copiii prezentau părinţilor situaţia şcolară, cereau sfaturi de câte ori era nevoie.  

Dragostea pentru Florica a fost împărtăşită şi de copii. Sabina o considera un membru al familiei pentru că: „ Nu era cadru în care se evoca întreaga viaţă aşa de dulce a copilăriei, aşa de veselă a tinereţii, dar uneori mi se părea că trăieşte, că are un suflet plămădit din sufletele noastre ale tuturor…”[48].

După moartea bătrânului Brătianu Florica a revenit celui mai mare dintre fraţi, după spusele Sabinei. Constantin Argetoianu susţine că proprietarii domeniului de la Ştefăneşti ar fi fost Dinu şi Vintilă deoarece Ionel, hotărât să nu se mai însoare ( a avut o primă căsătorie cu Maria Moruzi în urma căreia a rezultat Gheorghe Brătianu), dorea ca să se continue dinastia prin fraţii săi. Dar cum ţinea mult la Florica a obţinut dreptul de uzufruct asupra proprietăţii .

Pentru Ionel devenise o pasiune şi investea mult în aceste locuri: clădiri, grădini, grajduri, „ În călătorii, în excursiuni, de vedea un balcon, un felinar, n-avea pas până nu le cumpăra şi le aşeza la Florica în locul potrivit.”[49] După căsătoria cu Eliza Ştirbei noua familie urma să se aşeze la conac, dar izbucnirea războiului a întârziat acest lucru şi de-abia după moartea mamei sale survenită în 1920 Ionel se mută cu soţia la Florica. Casa s-a schimbat adaptându-se nevoilor tinerei familii şi a luat o nouă înfăţişare datorită împletirii a două patimi: a lui Ionel pentru construcţii şi a soţiei pentru grădini. S-a păstrat intactă, ca monument istoric, camera lui I.C.Brătianu. Impresionat de simplitatea ei, Ion Pillat avea să-i dedice o poezie :

„Nu s-a clintit nimic şi recunosc iatacul

Bunicului pe care, viu, nu l-am cunoscut

Rămase patu-i simplu şi azi nedesfăcut,

Şi ceasul lui pe masă şi-a mai păstrat tic-tacul.

Văd rochia bunicii cu şal şi malacov,

Văd uniforma veche de ofiţir la modă

Pe când era el junker- demult – sub Ghica Vodă…”   [50]

Modificările au stârnit nemulţumirea Sabinei care trăia şi respira în „mitul” Brătianu. Era în conflict permanent cu cumnata sa pe care o acuza că a încercat să elimine prezenţa fraţilor din intimitatea lui Ionel, că a „ omorât” Florica. Sabina şi-a mai păstrat o cameră a ei în care putea locui oricând. Stătea săptămâni întregi, mai ales când erau plecaţi stăpânii.

ÎNMORMÂNTAREA LUI I.C. BRĂTIANU

Tatăl familiei, I.C.Brătianu, a murit în ziua de 4 mai 1891. În ziua următoare regele Carol I a îngenunchiat lângă sicriu şi plângând a declarat că l-a „ pierdut pe cel mai bun amic”[51] ce-l avuse.Un gest fără precedent, ştiut fiind că regele nu accepta apropierea nimănui, nici măcar printr-o simplă atingere de mână, dar de înţeles în împrejurarea dată, având în vedere poziţia Vizirului în cercurile puterii, precum şi susţinerea totală pe care o avea dinspre Palat. De altfel, în vreme ce toată lumea era de acord cu faptul că regele domneşte, dar de guvernat guvernează Vizirul chiar şi atunci când nu era la guvernare. A tăiat şuviţe din părul defunctului pe care le pune în patru medalioane şi le oferă fiicelor lui Brătianu.

În Bucureşti o mulţime de prăvălii au arborat drapele negre sau tricolore cu doliu pe ele. Magazinele erau pline de coroane pentru înmormântare. Această atmosferă contrasta cu pregătirile pentru aniversarea a 25 de ani de domnie a regelui.

Înmormântarea a avut loc pe 7 mai la Florica. „ Castanii erau în floare. Câmpul parfumat şi dealurile înverzite răsunau de vuietul mulţimei ce se adunase la poalele lor… Sub umbrar de cetini, Ion Brătianu dormea somnul de veci”[52] - consemna Marius Theodorian Carada.

Slujba a fost oficiată de episcopul de Argeş, iar la funeralii au participat printre oficialităţi principii Ferdinand şi Wilhelm de Hohenzollern. Trupul neînsufleţit a fost purtat pe braţe de rude şi prieteni până la mormântul situat pe deal unde se afla şi cel al fiicei sale, Florica.

Presa din întreaga Europă şi din Statele Unite a anunţat în chenar negru moartea lui I.C. Brătianu. Oameni din întreaga ţară au împânzit zona: „ se zice că au fost peste zece mii de oameni, unii veniţi de la Botoşani şi Dorohoi; 5-6 trenuri au plecat încărcate de lume care sta pe scări” [53] . Numai din Bucureşti au pornit vreo trei vagoane încărcate cu coroane. În acea zi a înmormântării naţiunea a fost strânsă în jurul său, reprezentanţii oficiali ai comunităţilor evreieşti, bulgare, turce, germane, poloneze însoţindu-l alături de mulţimea de români pe ultimul drum.

ECOURI ALE STINGERII DIN VIAŢĂ A LUI I.C.BRĂTIANU

Pentru unii numele de Brătianu reprezenta o garanţie. În el se întrupau toate aspiraţiile clasei mijlocii, toate dorinţele şi iluziile naţionale. Şi i-a fost dat ca pe cele mai multe să le realizeze. Ion C. Brătianu rămâne unul dintre cei mai de seamă bărbaţi de stat ai României. A.T.Laurian spunea în „România Liberă” că acei ce vorbesc de greşelile guvernării sale, se pot asemui cu cei ce numără petele lăsate de muşte pe un tablou de preţ[54]. Dacă în viaţa politică era o persoană autoritară, intransigentă, ca om avea un suflet bun: familiei lui Pietraru, cel care a încercat să-l ucidă, îi trimitea bani, ardelenilor pe care îi expulzase ca să nu intre în conflict cu Austro- Ungaria, le expedia pensii lunare. Când unul din cele două paşale ce erau prizonieri ai României în 1877, i-a spus că are copii mici, Brătianu i-a dat drumul să-i vadă la Constantinopol.[55]

În 1915 la parastasul de un an de la moartea regelui Carol I, regina Elisabeta a trimis la Florica un potir aurit acoperit cu un „ air de fir de aur” făcut de ea şi având numele reginei brodat în mărgăritare. Inscripţia de pe potir era „ Fost-a un om trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan” .[56]

În mai 1921 a fost sfinţită biserica de pe domeniul de la Florica. Evenimentul a marcat şi depunerea osemintelor lui I.C.Brătianu în noua capelă. Slujba a fost oficiată de mitropoliţii Miron Cristea şi Nicolae Bălan de la Sibiu. Din partea Casei Regale a participat principele Carol. Sarcofagul din marmură neagră în care a fost depus sicriul a fost realizat sub conducerea lui Petre Antonescu şi în acesta, peste şapte ani a fost aşezată şi soţia lui, Pia Brătianu.

Cu prilejul sfinţirii bisericii, Ionel Brătianu a prezentat familiei darurile primite pentru sfântul lăcaş: o faţă pentru masa altarului dăruită de Lydia Philippescu; un potir oferit de regina Elisabeta în 1915; o Evanghelie legată în argint, dăruită de Alecu Constantinescu; Evanghelia lui Serban Cantacuzino, din partea lui P.Garboviceanu; o icoană de la

Al. Plagino [57].

MOARTEA LUI IONEL I.C. BRĂTIANU

Pe data de 24 noiembrie 1927 s-a stins din viaţă Ionel Brătianu. Vestea morţii a şocat opinia publică. Ziarul „Dreptatea” din 26 noiembrie, care i­-a criticat politica, avea să scrie „S-a stins încă unul dintre cei câţi au ţinut pe umerii lor grava sarcina a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea naţională”[58]. La ceremonia funebră ţinută la Ateneul Român nu au vorbit şefii de partide. Din partea ţărăniştilor a fost delegat Vaida Voievod, N.Iorga l-a însărcinat pe Gh. Taşcă, iar Al.Averescu pe generalul Coandă. Aceştia au ţinut discursuri de circumstanţă, iar după un timp s-a aşternut tăcerea. Indiferenţa a fost resimţită şi la ridicarea corpului din Bucureşti şi înmormântarea lui la Florica. Aici miile de ţărani „aduşi” chicoteau şi cereau băutură, iar în „trenul special” care a adus oficialităţile de la Bucureşti era numai chef si glume. [59]

Se încheia astfel un capitol, cel mai important din istoria familiei şi a ţării. Pentru Ionel Brătianu politica era o ştiinţă şi o artă, era stăpân pe toate formele luptei politice şi datorită distanţei pe care o afişa, om rece şi tăcut era numit „Sfinxul”. Mulţi au rămas surprinşi când au aflat că Sfinxul de la Florica a fost în tinereţe autor de stihuri glumeţe.[60] Constantin Xeni îl numea „Porfirogenetul”, născut în purpură după cum le ziceau grecii fiilor împăraţilor bizantini.[61] La un moment dat fusese poreclit Ion Vodă cel Cumplit, pentru faptul că sub aparenta lui lene îl bănuiau de cele mai cumplite răzbunări şi manevre.

După moartea sa membrii familiei au mers tot mai rar la conac deoarece devenise acum „ Casa Elizei”. Conform testamentului redactat de Ionel în 10 octombrie 1926, domeniul cu toate îmbunătăţirile făcute de el, revenea fraţilor săi Constantin (Dinu) şi Vintilă aşa cum s-a stabilit anterior de la părinţii lor: „Proprietatea numită Florica din judeţul Muscel cu casele părinteşti, biblioteca, documentele, corespondenţa şi obiectele si mobilierul de tot felul aflate în ele, precum şi toate construcţiunile instalaţiunile, înzestrările, dependinţele, vitele, instrumentele, trăsurile, maşinile, aparatele, obiectele de orice soiu aflătoare acolo recunosc că sunt proprietatea exclusivă a fraţilor mei Constantin şi Vintilă Brătianu, rămasă moştenire de la părinţii noştri”[62].

Eliza avea în proprietate obiectele aduse la Florica în anii căsniciei cu Ionel. Era convins însă că fraţii săi vor fi de acord ca Eliza să-şi petreacă timpul acolo în continuare în aceleaşi condiţii. Aceasta s-a dezgustat însă repede de Florica „ unde prea mirosea a Brătianu” [63] şi s-a mutat la o vila din Cumpăna, pe cheile Argeşului.

La Florica se mai mergea rar, Sabina avea să mărturisească : „Florica a intrat în rândul morţilor, pe care nu-i mai pot vedea, dar cu care trăiesc în inima mea, de unde nimeni nu-i mai poate nici scoate, nici întuneca. Pe an ce trece, casa nelocuită ca un foc neîntreţinut, se

stinge .”[64]A devenit locul în care se adunau pentru a-i plânge pe cei ce-şi dormeau somnul de veci în capela familiei.

La numai trei ani după trecerea în nefiinţă a lui Ionel, avea să-l urmeze şi Vintilă, cel desemnat cu continuarea operei fratelui său. Dispariţia lor în numai câţiva ani va scoate practic cel mai puternic partid din circuitul puterii.

Cripta de la Florica avea să-i primească mai târziu şi pe Dinu, fratele mijlociu şi Gheorghe, fiul lui Ionel din prima căsătorie, ambii morţi în închisorile comuniste.

Există unele îndoieli că în criptă şi-ar dormi somnul de veci chiar cei doi, lucru cert fiind însă că acolo se găsesc oseminte, iar pe lespezile funerare sunt înscrise numele lor. Aşa cum voi arăta în ultimul capitol, potrivit domnului inginer Constantin Budan, cel ce s-a ocupat ani buni de staţiunea agricolă de la Ştefăneşti, s-au adus în biserica familiei aceste oseminte.

Într-adevăr, Dinu Brătianu s-a stins din viaţă în închisoarea de la Sighet în 1950 după ce a fost supus unui regim de exterminare timp de trei luni şi jumătate şi a fost îngropat în cimitirul săracilor de la Tisa de lângă Sighetul Marmaţiei. În anul 1971, la intervenţia membrilor familiei aflaţi în exil şi în ţară, osemintele sale, cum au susţinut autorităţile comuniste, au fost aduse la capela familiei.[65]

Aceleaşi îndoieli planează şi în cazul lui GheorgheBrătianu, care a murit chiar în ziua de Sfântul Gheorghe, în anul 1952, tot la Sighet. Corpul său a fost aruncat noaptea în groapa comună din Cimitirul Săracilor de la Cearda. Aşa că, aducerea rămăşiţelor pământeşti după douăzeci de ani, fără probă ADN, ridică serioase semne de întrebare asupra unei identificări veridice.[66] Un lucru este însă sigur – cei doi au murit ca martiri şi eroi ai neamului românesc, iar în criptă se odihnesc doi martiri!

Somnul lor de la Florica n-are să fie tulburat decât de paşii pelerinilor care vor veni să le aducă prinosul de recunoştinţa şi de admiraţie. Cât timp va dăinui neamul românesc, mormântul lor va fi un loc de pelerinaj deoarece ei, Brătienii au scris una din cele mai frumoase şi strălucite pagini din istoria ţării.

O primă concluzie care s-ar putea trage la sfârşitul acestui capitol ar fi că locuinţa familiei liberale nu a jucat doar rolul unei simple case, ci a oferit siguranţă familială şi materială. Dacă nu ar fi fost implicaţi în politică, dacă nu ar fi beneficiat de avantajele economice pe care le oferă această practică, Brătienii ar fi putut duce o viaţă liniştită, de provincie, utilizând resursele oferite de domeniu, dezvoltând şi modernizând dependinţele, ferma, într-o măsură şi mai mare decât au făcut-o. Ar fi ajuns cu siguranţă o la o prosperă afacere exploatând resursele agricole, probabil s-ar fi extins şi mai mult în regiune, cumpărând proprietăţi în jurul moşiei.

Pe de altă parte Florica a jucat şi rolul unei centru de putere, asemănător, să zicem, cu o curte domnească. În condiţiile în care circa 20 de ani I.C. Brătianu şi fiul său Ionel au condus guvernul şi statul român şi au locuit, cel puţin pe timpul verilor la ţară, era normal ca aici să se ia hotărâri, să se primească vizite ale unor persoane importante, să se ţină întruniri. Conacul a fost martor tăcut al acestor evenimente, dar şi gazdă primitoare pentru toţi oaspeţii.

 Prof. Nedelcu Emanuela

(Postat septembrie 2016

 


[1] *** Ion C. Brătianu , Viaţa şi faptele sale 1821-1891, Bucureşti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1930, p. 4.

[2]I.G.Duca, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 26.

[3] Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi.(1866-1947),vol. I , Carol I. , Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 128.

[4] Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu ,vol. I.-II, Bucureşti, Editura Albatros, 1993-1996,

vol I, p. 24.

[5] Ion Pillat, Florica. Viea şi casa Brătienilor. Două conferinţe de Ion Pillat, Bucureşti, Editura Informaţia zilei, 1944, p.11.

[6] Florentina Cojocaru, Florica. Leagăn patriarhal al Brătienilor, în Argessis, Studii şi Comunicări, Piteşti, Tom IX , 2ooo, p. 461.

[7] Nicolae Iorga, Studii şi comunicări, vol IV, Editura Minerva, 1981, p58.

[8] Ion Pillat, op. cit., p. 6.

[9] Ibidem, p. 13.

[10] Florentina Cojocaru, op. cit, p. 461.

[11] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa familiei Ion. C. Brătianu

1884-1886 , îngrijit de către G. Marinescu şi C. Greceanu, vol. II, Bucureşti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1934, p. 151.

[12] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa familiei Ion. C. Brătianu 1887-1888 , îngrijit de către G. Marinescu şi C. Greceanu vol. III, Bucuresti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1934, p. 15.

[13] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa familiei Ion. C. Brătianu 1890-1891, îngrijit de către G. Marinescu şi C. Greceanu, vol. V, Bucuresti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1935, p. 453.

[14] Ion Pillat, op. cit. , p. 17.

[15] Romulus Petre Cârstea, Date inedite despre construcţia reşedinţei familiei Brătianu de la Florica, în Argessis, 2001, p.291.

[16]Ibidem, p. 292.

[17] Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,vol. VII- VIII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1997,vol. VIII, p. 94.

[18] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa … ,vol. II, p. 152.

[19] Sabina Cantacuzino, op. cit. ,vol. I, p. 181.

[20] Florentina Cojocaru, op. cit. , p. 464..

[21] Constantin Argetoianu, op. cit. ,vol. VII, p. 95.

[22] Ioan Scurtu, Ion.I.C.Brătianu, Bucuresti, Editura Museion, 1992, p.10.

[23] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Bucureşti, Editura Cugetarea, p. 71.

[24] Sabina Cantacuzino, op. cit. ,vol. I, p.6.

[25] Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I. Ediţie şi prefaţă de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 268.

[26] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa familiei Ion. C.Brătianu 1888-1889 , îngrijit de către G. Marinescu şi C. Greceanu, vol. IV, Bucureşti, Editura Imprimeriile Independenţa, 1935, p. 152.

[27] Ion Pillat, Pe Argeş în sus, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 54.

[28] Ion Pillat, Florica. Viea şi casa Brătienilor…,p. 11.

[29] Eliza Brătianu, Ion I.C.Brătianu, Memorii involuntare, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1999, p. 150.

[30] Sabina Cantacuzino, op. cit. , vol.I, p.18.

[31] Ibidem, p. 38.

[32] Ibidem, p. 52.

[33] Alexandru Teodorescu, Ion C. Brătianu şi fiii săi, Ionel şi Vintilă, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1938, p.   37.

[34] Ibidem, p. 36.

[35] Alexandru Teodorescu,op. cit , p. 36.

[36] Narcis Dorin Ioan , Castele, palate şi conace din România, vol. I., Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001, p. 359.

[37] Alexandru Teodorescu, op. cit, p. 35.

[38] Ibidem, p. 36.

[39] Sabina Cantacuzino, op. cit., vol I., p. 63.

[40] Ion Pillat, Florica. Viea şi casa Brătienilor.., p.14.

[41]Sabina Cantacuzino, op. cit., vol. I,p. 17.

[42] Ibidem, p. 67.

[43] Ibidem, p. 71.

[44] Ibidem, p. 80.

[45] Aşezământul cultural Ion.C.Brătianu, Din corespondenţa … ,vol. II, p. 137.

[46] Sabina Cantacuzino, op. cit.,vol I,p. 7.

[47] Ibidem, p. 134.

[48] Ibidem,vol. II., p. 252.

[49] Ibidem, p. 174.

[50] Ion Pillat, Pe Argeş…. , p. 51.                                                                                                                                                                                                                                                                                

[51] Sabina Cantacuzino, vol II, p. 187.

[52] Marius Theodorian Carada, Efemeridele. Întâiul volum, Bucureşti, Editura Tipografia capitalei, 1930, p. 107.

[53] Iancu Cerkez, Însemnări din viaţa mea în Magazin istoric, anul XXXIV, nr. 3, 2001, p. 23.

[54] M. Theodorian Carada, op. cit., p. 107

[55] Idem.

[56] Sabina Cantacuzino, op. cit., vol I, p. 109.

[57]Ibidem, p.189 .

[58] Ioan Scurtu, Ion.I.C.Bratianu ...,p. 97.

[59] Constantin Argetoianu, op. cit. , vol.VIII,p. 168.

[60] Sterie Diamandi, op. cit., p. 44.

[61] Constantin Xeni, Ion. I.C.Brătianu,în Magazin istoric,anul XXXIV, nr.7, 2001, p. 7.

[62] Document nr. 137 aflat în Arhiva Centrului de Cultură Brãtianu.

51 Constantin Argetoianu, op. cit. ,vol. VIII, p. 172.

[64] Sabina Cantacuzino, op. cit., vol II, p. 260

[65] Remus Petre Cîrstea, Zicu Ionescu, Martiri argeşeni şi musceleni 1939-1989, Piteşti, Editura Tiparg, 2006, p.79.

[66] Ibidem, p 81.

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top