16Articolul reprezintă un punct de vedere propriu asupra evoluţiei învăţământului românesc din perspectiva procesului didactic, cu precădere privind metodele de învăţământ. M-am oprit asupra acestei teme pentru că am simţit că metodele de învățământ folosite în învăţământul românesc pot contribui mai mult la modernizarea educaţiei aflate acum în plin proces de inovare. De elev şi de cadrul didactic depinde calea pe care va înainta educaţia, căci ambii îşi pun amprenta asupra procesului de învăţământ, se formează reciproc și își pot schimba mentalitatea.
„Educația este știința de a asculta aproape orice fel de spuse fără a-ți pierde stăpânirea sau încrederea în tine însuți.” (Winston Churchill)
Sistemul de învățământ românesc a suferit de-a lungul timpului foarte multe schimbări, acestea fiind datorate, în mare parte, schimbările politice, dar acestea nu sunt singurele cauze. Dacă am fi puşi în situaţia de a analiza situaţia învăţământului românesc de azi, am putea afirma că s-a transformat destul de mult datorită tehnologiei care a evoluat într-un mod rapid, mai ales în rândul elevilor. Introducerea manualelor digitale era o necesitate ce se impunea, însă, numai în anumite unităţi şcolare, din anumite zone ale ţării, se putea realiza efectiv, dat fiind faptul că nu toate şcolile din ţară (aici mă refer la zonele defavorizate şi la şcolile din mediul rural) au dotările necesare desfăşurării în condiţii optime a unor astfel de lecţii.
Elevii noştri nu duc lipsă de creativitate, iar din punct de vedere al inovaţiei, noi, cadrele didactice suntem cele datoare să venim cu elemente cunoscute lor, elemente ce fac parte din mediul lor de viaţă, prin urmare trebuie să ne perfecţionăm metodele de predare-învăţare-evaluare pentru a putea depăşi barierele de comunicare survenite în urma creşterii standardelor evoluţiei tehnologice și schimbărilor în așteptările elevilor. Metodele şi mijloacele de învăţământ tradiţionale reprezintă baza sistemului de învăţământ, acestea fiind absolut necesare pentru a putea dezvolta metode şi mijloace moderne.
Niciun lucru nu poate fi îmbunătăţit şi dus la standarde superioare dacă nu este cunoscut modul său de funcţionare, modalitatea în care a fost proiectat şi, nu în ultimul rând, utilitatea lui. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu sistemul de învăţământ.
Noul ideal educaţional se inspiră din modelele unor ţări europene ca Germania, Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia sau după modelul sistemului american, mediatizat prin intermediul serialelor sau filmelor atât de difuzate în mass-media. Dat fiind faptul că idealul educaţional are o nouă proiecţie, obiectivele pe care un cadru didactic şi le propune să le atingă se schimbă. În vechiul proces de învăţământ accentul era pus pe ceea ce face cadrul didactic, elevul fiind pus în postura de a primi informaţii pe care să le asimileze fără să le utilizeze practic sau fără să-i fie absolut necesare în viaţa de zi cu zi.
Treptat, procesul de învăţământ a suferit transformări, cauzele fiind multiple: implicarea din punct de vedere emoţional a cadrelor didactice care observau apariţia unor dificultăţi  de învăţare la elevi care doreau să asimileze cunoştințe, dar aveau un ritm de lucru mai lent sau diferit, lipsa de interes a unor elevi faţă de anumite informaţii şi interesul altora, iar de aici a intervenit necesitatea lucrului diferenţiat; lipsa motivaţiee elevilor, lipsa utilităţii informaţiilor asimilate in viaţa de zi cu zi, apariţia gadget-urilor şi a televiziunilor cu grila diversificată, fără un anumit program, exercitarea neîngrădită a libertăţii de exprimare, inclusiv a libertăţii de publicare şi mediatizare.
Toţi aceşti factori, plus mulţi alţii ce au derivat din necesităţile reale ale educabililor au dus la naşterea unui proces de învăţământ centrat pe elev, pe nevoile şi necesităţile sale, pe ceea ce poate face şi ceea ce îşi doreşte să facă, pe felul său de a fi şi pe trăsăturile specifice personalităţii sale unice.
Acestea fiind spuse, este necesară enumerarea celor mai cunoscute metode de învăţământ, pornind de la cele tradiţionale, pentru ca ulterior să încheiem cu metodele moderne, văzute ca o alternativă interactivă a celor tradiţionale.
Sistemul metodelor de învăţământ descris de către Ioan Cerghit este indicat în imaginea următoare:

15

 

 

 

 

 

 

O viziune diferită este prezentată de către doamna conf. univ. dr. Crenguţa-Lăcrămioara Oprea care propune o reevaluare a tuturor metodelor tradiţionale (nu numai a metodelor de evaluare) din punctul de vedere al caracterului pasiv pe care îl au elevii. Dumneaei propune utilizarea strategiilor de tip activ-participativ, fără a le rupe de cele tradiţionale, pentru că ele marchează un nivel superior în spirala modernizării strategiilor didactice.
Autoarea clasifică metodelor şi tehnicilor interactive de grup în câteva grupe mari de metode după funcţia didactică principală:
Metode de predare-învăţare: Metoda predării/ învăţării reciproce (Reciprocal teaching), Palinscar, metoda Jigsaw (Mozaicul), citirea cuprinzătoare, STAD (Student Teams Achievement Division) – metoda învăţării pe grupe mici; TGT (Teams/ Games/ Tournaments) – metoda turnirurilor între echipe, metoda schimbării perechii (Share-Pair Circles), metoda piramidei, învăţarea dramatizată.
Metode de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor şi de verificare: Harta cognitivă sau harta conceptuală (Cognitive map, Conceptual map), matricile, lanţurile cognitive, fishbone maps (scheletul de peşte), diagrama cauzelor şi a efectului, pânza de păianjen (Spider map – Webs), tehnica florii de nufăr (Lotus Blossom Technique), metoda R.A.I., cartonaşele luminoase.
Metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii: Brainstorming, starbursting (Explozia stelară), metoda Pălăriilor gânditoare (Thinking hats – Edward de Bono), caruselul, multivoting, masa rotundă, interviul de grup, studiul de caz, incidentul critic, Phillips 6/6, tehnica 6/3/5, controversa creativă, fishbowl (tehnica acvariului), tehnica focus grup, patru colţuri (Four corners), metoda Frisco, sinectica, buzz-groups, metoda Delphi.
Metode de cercetare în grup: Tema sau proiectul de cercetare în grup, experimentul pe echipe, portofoliul de grup.

Clasificarea metodelor (inter)active (apud C. L. Oprea, 2003)
Observăm cu uşurinţă că cei doi autori prezintă toate metodele de învăţământ (predare-învăţare-evalure), însă în următoarele rînduri mă voi axa pe metodele utilizate cu precădere în evaluarea şcolară.
Din punct de vedere istoric, metodele pot fi clasificate în metode tradiţionale şi metode moderne sau alternative.
Acelaşi criteriu este utilizat de către C. Cucoş în realizarea următoarei clasificări:
- metode şi instrumente de evaluare tradiţionale: probe orale, probe scrise, probe practice
- metode şi instrumente de evaluare complementare: observarea sistematică a elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliul, tema pentru acasă, tema de lucru în clasă, autoevaluarea.
S. Stoian împarte metodele de evaluare în trei categorii, astfel:
- metode bazate pe acţiune: exerciţiul, lucrări de laborator, lucrări de atelier, activitatea cu cartea;
- metode iconice: demonstraţia, observarea, excursiile, vizitele;
- metode simbolice: expunerea, conversaţia.
În Tratatul de pedagogie şcolară a lui I. Nicola, găsim următoarea clasificare:
- metode şi procedee expozitiv-euristice: povestirea, descoperirea, demonstraţia, modelarea, observaţiile independente, munca cu manualul şi alte cărți, lucrările experimentale, lucrările practice şi aplicative, lucrul în grup
- metode şi procedee algoritmice: algoritmizarea, instruirea programată, exerciţiul
- metode si procedee evaluativ-stimulative: observarea şi aprecierea verbală, chestionarea orală, lucrările scrise, testele docimologice, verificarea prin lucrări practice, examenele, scările de apreciere, verificarea cu ajutorul maşinilor.
O altă clasificare care distinge metodele şi instrumentele de evaluare este realizată de către M. Stanciu:

Metode şi instrumente tradiţionale:
1. Probele orale: conversaţia de verificare (prin întrebări şi răspunsuri); cu suport vizual; redarea (repovestirea); descrierea şi reconstituirea; descrierea / explicarea / instructajul; completarea unor dialoguri incomplete.
2. Probele scrise: extemporalul (lucrarea scrisă neanunţată); activitatea de muncă independentă în clasă; lucrarea de control (anunţată); tema pentru acasă; testul.
3. Probele practice: confecţionarea unor obiecte; executarea unor experienţe sau lucrări experimentale; întocmirea unor desene, schiţe, grafice; interpretarea unui anumit rol; trecerea unor probe sportive
Metode şi instrumente complementare: observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevilor; investigaţia; proiectul; portofoliul; autoevaluarea.
Indiferent de criteriile după care se realizează clasificarea sau de tipul metodei, pentru a putea fi aplicabile la nivelul învăţământului, acestea trebuie să motiveze elevul pentru ca ulterior să conducă la o activitate evaluativă corectă, transparentă şi obiectivă. Ȋn concluzie, metodele moderne nu se află într-o continuă concurenţă cu cele tradiţionale, din contră, alternarea şi combinarea acestora conduc la un demers educativ performant.

Bibliografie:
Marin Manolescu, „Activitatea evaluativă între cogniţie şi metacogniţie”, Editura Meteor, 2004.
Ioan Nicola, “Tratat de pedagogie şcolară“, Editura Didactică şi Pedagogică Regia Autonomă, Bucureşti, 1996.
Ioan Cerghit, “Metode de învăţământ”, pag. 98, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.
Adrian Stoica, Evaluarea progresului şcolar, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003, pag.136-137.
Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, 2006, Bucureşti, pag.375
Oprea, Crenguţa (2008),”Strategii didactice interactive”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Director, prof. Ducan Elena-Liliana
Școala Gimnazială Dârmănești
(Postat septembrie 2016)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top