20Între înzestrările de bază ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esenţial în rapida pătrundere a operei lui spre sensibilitatea publică. De altfel, fără această însuşire nici celelalte nu ar fi contat în definirea poetului. Niciodată până la Eminescu limba română nu a sunat cu atâta plenitudine armonioasă, atât de natural şi firesc. Poezia filozofică nu aparţine unei anumite perioade de creaţie. Cercetătorii operei au ajuns la concluzia că majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul şi-a pus de timpuriu întrebări asupra existenţei, încercând să dea şi răspunsurile la aceste întrebări, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanţa între aspiraţiile lor şi realitatea înconjurătoare.
Format la şcoala romantică germană, se simt totuşi, în opera lui, şi orientări moderne: deschideri spre muzicalitatea versurilor lui Verlaine, spre trăirile lui Baudelaire, spre adâncimile lui Mallarmé. Deşi scrie poeme de meditaţie, nu va ajunge la un sistem filozofic, aşa cum face mai târziu Lucian Blaga, dar poetul preia şi dezbate idei în lumina teoriilor lui Kant şi Schopenhauer, Platon şi Aristotel, Vedelor indice.
Toate au  influenţe puternice în celebrul poem „Luceafărul” apărut pentru prima dată în Almanahul Societăţii Academice Social – Literare „Româna jună” din Viena şi reprodus apoi în revista „Convorbiri literare”, pentru ca ulterior Titu Maiorescu să-l publice în singurul volum de poezii apărut în timpul vieţii autorului.
Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, fiind valorificate în el şi surse mitologice (mitul „Zburătorului”), prezent în prima parte a poemului, în care este imaginat visul erotic al fetei de împărat ajunse la vârsta iubirii. Sunt folosite şi conceptele lui Arthur Schopenhauer din volumul „Lumea ca voinţă şi reprezentare” , şi anume cele care fac distincţia dintre omul comun şi omul de geniu: primul se caracterizează prin mediocritate, incapacitatea de a-şi depăşi condiţia, voinţa oarbă de a trăi, în timp ce omul de geniu se caracterizează prin sete de cunoaştere, capacitatea de a-şi depăşi condiţia şi forţa de sacrificiu. Deşi, în mod curent, cuvântul „geniu” desemnează un om cu puteri creatoare neobişnuite, Eminescu foloseşte cuvântul cu sens arhaic; în limba latină „genius” desemna un soi de divinitate de rangul al doilea, o mică divinitate cu puteri limitate, cu acţiune protectoare sau răuvoitoare. Munţii, copacii, râurile, oraşele dispuneau de astfel de genii, considerate a fi mai mult benefice, căci numele lor vine dintr-o străveche rădăcină indo – europeană care desemnează „naşterea”, „creaţia”. Prin mijloace magice poţi invoca aceste genii intermediare între om şi marii zei. În literatura medievală apare distincţia clară între genii: bune, care sunt îngerii, şi rele, care sunt demonii, în cele două dialoguri ale fetei cu Luceafărul apărând aceste două denumiri: înger şi demon.
Un alt simbol romantic ce apare în Luceafărul este visul. Pentru romantici visul este o poartă către sacru, are rolul de a ne întoarce către Dumnezeu. Dar Luceafărul nu apare doar în vis, ci şi în oglindă. Oglinda este o fereastră către lumea transcendentă; în viziunea vechilor popoare, cerul însuşi este o oglindă a ceea ce se petrece pe pământ. De asemenea, în basme, oglinda este un instrument prin care se poate vedea ceea ce nu se poate vedea, ceea ce este „dincolo”, „pe tărâmul celălalt”, pentru că oglinda este o „picătură” de cer.
Motivele mitologice sunt preluate şi din filozofia greacă (Platon şi Aristotel) din gândirea indiană (Poemele Vedelor) şi din mitologia creştină (conceptul de „păcat originar”, de cosmogonie creştină şi de viziune apocaliptică). Astfel, este prezent mitul platonician al peşterii, în primul tablou al poemului, când este evident că fata stă cu spatele la fereastră şi zăreşte Luceafărul prin oglindă; ea se află asemenea omului care, stând cu spatele la ieşirea grotei, vede numai umbra ideilor de afară, proiectată pe peretele opus.
De asemenea, poemul „Luceafărul” are şi un caracter gnomic, cuprinzând reflecţii morale şi sentinţe formulate într-un stil clasic: întregul dialog dintre Hyperion şi Demiurg concentrează asemenea precepte filozofice, care pun în antiteză soarta muritorilor cu lumea făpturilor veşnice. Demiurgul defineşte condiţia umană prin precaritatea ei: oamenii se nasc şi mor, idealurile lor sunt „deşarte”, existenţa fiinţelor este guvernată de „noroc”. În antiteză cu nestatornicia vieţii se plasează durata eternă a aştrilor, mereu egali cu sine şi care nu se schimbă niciodată. Ei nu cunosc noţiunea de timp, nici pe cea de spaţiu şi n-au revelaţia morţii în absenţa cunoaşterii vieţii.
Este evident că, din seria poemelor care dau glas, în poezia eminesciană, vocii lui Dumnezeu, Logosului, “Glossă” este cel mai valoros. Împreună cu “Odă (în metru antic)” şi cu întregul pasaj din “Luceafărul” ce cuprinde călătoria cerească, rugăciunea către Dumnezeu şi răspunsul acestuia, “Glosă” face parte dintr-un triunghi de aur al poeziei filozofice eminesciene. Cuvântul latinesc glossa are sensul de “notă explicativă”; pe tărâm poetic, ea este o poezie cu formă fixă, cultivată mai ales în Spania, în epoca manieristă şi barocă. Era compusă dintr-un catren tematic şi explicarea fiecărui vers în câte o strofă  de zece versuri. Eminescu inovează această formă, dublând numărul de versuri al strofei tematice, ceea ce asigură poemului o mai mare varietate de idei, fiecare dintre strofe exprimând un adevăr uman cu valoare de generalitate: trecerea perpetuă a timpului care marchează şi viaţa omenească; succesiunea  “vechiului” şi a “noului”, forme ce se întrepătrund şi se transform continuu dintr-una într-alta; îndemnul moral adresat omului de a se întreba şi  a discerne între valoarea “binelui” şi cea a “răului”; distingerea între valorile reale şi cele efemere asemănate “valurilor” trecătoare; distanţarea  obiectivă  şi rece de îndemnurile şi de chemările înşelătoare ale unei existenţe mediocre.
Strofa a doua conţine îndemnuri preluate din filozofia socratică, platoniciană şi stoică, ai căror celebri reprezentanţi au fost: Socrate însuşi, Platon, elevul său, Zenon, Epictet, Seneca. Conform preceptelor stoice, individul trebuie să ducă o existenţă sobră, ascetică, chiar retrasă, austeră şi echilibrată. Din multitudinea întâmplărilor văzute ori numai auzite de om, din experienţa sa directă şi indirectă de viaţă, el trebuie să selecteze ceea ce se armonizează cu eul propriu. Se face şi trimitere la dictonul lumii greceşti :”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, înscris pe frontispiciul templului din Delphi, dar, mai ales, la celebra ironie socratică ce pleca de la idea că “singurul lucru pe care-l ştiu este că nu ştiu” (nu ştim nimic dinainte, ci totul urmează a fi dedus). Socrate dezarmează prejudecăţile mediocrităţii , construind adevărul pas cu pas sau, mai precis, făcând ca acest adevăr să se nască în mintea partenerilor săi. Cinismul creat de  Diogene, filozoful din butoi, nu a avut în antichitate sensul peiorativ de astăzi, ci îl desemna pe membrul unei şcoli filozofice care propaga, pe plan etic, comportamentul natural. Deci, Eminescu, propagă ideea întoarcerii la natură. De asemenea, motivul literar al lumii văzute ca un “teatru” uriaş a fost preluat din filozofia antică indiană, iar  strofa a cincea  transpune în versuri o cugetare schopenhaueriană referitoare la contopirea timpului trecut cu cel viitor în dimensiunea prezentului etern. Strofa a şaptea are şi ea accente de satiră, Eminescu înfierând mişeii, care se unesc între ei pentru a reuşi în viaţă, iar strofa a opta recurge la comparaţia mitologică a amăgirilor omeneşti cu cântecele sirenelor care provocau înecarea navigatorilor. Aidoma glasurilor aducătoare de moarte, spectacolul lumii exercită o atracţie funebră, un miraj periculos asupra minţii şi sufletului omenesc.
Poezie a maturităţii artistice, “Odă (în metru antic)” este o artă poetică filozofică publicată în 1884, ce tratează condiţia omului de geniu , fiind prezentă viziunea romantică asupra raportului dintre omul superior şi lumea comună. Cuvântul odă din titlu este în contradicţie cu ideea poeziei. Oda este un elogiu adus unei persoana sau personalităţi, eveniment sau sentiment, însă conţinutul acestei poezii prezintă o meditaţie pesimistă despre condiţia omului – poet. Primul vers “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată,” este cel mai profund gând filozofic al creaţiei eminesciene. Înlănţuirea celor trei verbe la moduri şi timpuri diferite stabileşte un raport interesant între viaţă şi moarte: a învăţa să mori înseamnă a trăi, astfel că viaţa este o pregătire permanentă pentru moarte. Viaţa se compune dintr-un şir de experienţe care sunt limitate şi astfel spiritual uman moare cu fiecare deziluzie pe care o trăieşte. Începând cu al doilea vers, poetul se autocaracterizează prin atributele geniului: “pururi tânăr”, izolat, singuratic, visător, crezând în nemurirea geniului său. Pentru descrierea chinurilor, poetul apelează la două comparaţii mitologice: Nessus şi Hercul. Asemenea lor, eul liric simte suferinţa sufletească şi fizică provocată de iubire. Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării vieţii solitare, liniştitoare, visătoare. Eul liric se întreabă dacă este posibilă renaşterea sinelui prin arderea purificatoare asemenea păsării mitologice.
În final accentele filozofice se adâncesc prin speranţa regăsirii propriei identităţi, “nepăsare tristă” fiind metafora atitudinii meditative. Iubirea l-a condus la cunoaşterea de sine şi la înţelegerea ideii că viaţa este trecătoare. Eul liric visează la nemurire: “ pe mine/ Mie redă-mă!”
Lumea “Glossei”, ca şi cea din “Luceafărul” şi “Odă (în metru antic)” se vădeşte, astfel un infern, fiind de fapt vorba de lumea oamenilor, lumea de mijloc, o lume coruptibilă.

Bibliografie:
Petru-Mihai Gorcea, Culegere de texte literare comentate, Supliment al revistei CUGET, SIMŢIRE şi CREDINŢĂ, Casa Editorială Cuget, Simţire şi Credinţă, Bucureşti, 1993.

Prof. Roxana –Marilena Bragă
Liceul Tehnologic “Dacia” Piteşti
(Postat iunie 2016)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top