16Lumea contemporană se caracterizează printr-o evoluţie rapidă şi imprevizibilă a ştiinţei şi tehnicii, generând o gigantică mişcare de idei, de invenţii şi descoperirii. Societatea contemporană se confruntă  cu resurse limitate de materii prime şi de energie, cu creşterea demografică, cu adâncirea  decalajului dintre ţările bogate şi cele sărace.
Problematica lumii contemporane a generat atât în sfera politicii şi culturii, cât şi în cea a educaţiei, un număr de imperative precum: apărarea păcii, salvarea mediului, promovarea unei noi ordini economice.
Răspunsul sistemelor educative  situează un număr mare de specialişti care cred în puterea educaţiei şi capacitatea ei de a contribui cu resursele specifice la constituirea viitorului. Educaţia contemporană nu poate rezolva ea singură totalitatea problemelor lumii, dar nu se poate concepe nici soluţionarea temeinică şi durabilă a gravelor probleme actuale fără contribuţia sistemelor educative.
Transformarea existenţei contemporane are loc sub acţiunea a diverşi factori, între care o importanţă particulară o are dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. Dezvoltarea societăţii şi a individului se află în legătură cu educaţia şi producţia.
Modul de dezvoltare a lumii contemporane este legat în mare măsură de modul în care educaţia poate să satisfacă cerinţele acestei dezvoltări. Omenirea are nevoie de o conştiinţă comună, bazată atât pe valorile morale şi culturale, cât şi pe achiziţiile noii revoluţii ştiinţifice şi tehnice. Educaţia presupune cultivarea unor atitudini superioare şi formarea oamenilor în vederea evitării conflictelor şi a promovării dialogului constructiv, a respectului pentru valori.
Soluţia diferitelor tipuri de crize o constituie reforma învăţământului, care să producă transformări adânci în raport cu specificul fiecărei ţări, o nouă politică a educaţiei pentru creşterea calităţii acesteia şi imprimarea caracterului prospectiv.
Educaţia permanentă se caracterizează prin aceea că este continuă şi globală, integrând toate nivelurile şi tipurile de educaţie. În acest mod se asigură formarea echilibrată a personalităţii, pe baza căreia omul ştie să identifice şi să folosească sursele de informaţie, să participe la dezvoltarea societăţii, la educarea altor membri ai colectivităţii.
Educaţia contemporană  pune accentul pe umanizarea copilului şi pe formarea personalităţii acestuia. Copilul devine om numai prin educaţie, cu ajutorul căreia îşi însuşeşte limbajul social, cultura generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează concepţia despre lume.
Scopul educaţiei este „de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului”.
Din antichitate şi până azi gânditori proeminenţi şi-au exprimat concepţia lor despre „cum ar trebui să fie educatorul ideal” : Quintilian, de exemplu, schiţa portretul educatorului astfel: o persoană cu mari calităţi morale, ştiinţă, pricepere educativă, şi o cunoaştere a sufletului. Ioan Hrisostom, în concepţia căruia educaţia era considerată cea mai mare artă, voia ca educatorul „să fie mai desăvârşit decât orice pictor sau sculptor”. Augustin aşează în topul însuşirilor de personalitate ale  învăţătorului, voioşia (hilaritas). Vives insista asupra dezinteresării materiale, să fie amabil şi cu multă bunăvoinţă, izvorâtă din iubirea faţă de copii. Profesorul să fie prudent, înţelept, cu putere de adaptare  atât la materia pe care o predă cât şi la psihologia elevilor, toate aceste însuşiri împreunate într-un entuziasm pentru cultură.
În contextul mediului şcolar, educaţia este factorul dominant\ determinant, prin „presiunea” pe care o exercită asupra personalităţii şcolarului, luând în considerare capacitatea acestuia de a asimila caracteristicile mediului. În plus, scopul major al educaţiei este de a nu i se limita viaţa individului uman doar la mediul natural. El se naşte om, cu toată construcţia caracteristică speciei, dar pentru a deveni om, personalitatea sa trebuie modelată şi construită prin forţa valorilor sociale şi culturale.
Din această perspectivă se va înţelege, că şcolarul mic, abia introdus într-un mediu specializat este, de fapt, atras într-o acţiune  complexă prin care forţele sale vor trebui multiplicate. Educaţia trebuie concepută ca acţiune corelată cu capacitatea subiectului actual, rezultată dintr-un exerciţiu continuu de asimilare-acomodare. Or, aceasta procesualitate a devenirii personalităţii copilului, îl implică în măsura decisivă pe învăţător care, prin specificul profesiei este obligat să-şi demonstreze însuşi potenţialul său profesional convertit în stil pedagogic pozitiv şi competenţă. El ştie că nu poate finaliza acţiunea educaţională, la cote satisfăcătoare, fără a descoperi, în fiecare copil, acele forţe cognitive, afective, voliţionale etc. care „aşteaptă” să fie activate.
La şcolarul mic, efortul depus în activitatea de învăţare este susţinut de dorinţa de a fi apreciat de profesor (feedback pozitiv), sau de a-i satisface pe părinţi, ştiind că va fi recompensat, într-o formă sau alta. Motivaţia învăţării, la vârsta şcolară mică are o determinare extrinsecă, declanşată şi susţinută de intenţiile provocatoare ale profesorului în raport cu obiectivele propuse.
Contactul interpersonal se realizează firesc, aproape de la sine, într-o relaţie directă ( „faţă în faţă”). De aceea unii educatori, pentru păstrarea acestei legături, pretind elevilor să adopte o atitudine comportamentală de contact care simulează starea de atenţie. („Ochii toţi la mine, mâinile la spate!”). Însă această legătură rămâne slabă, fluctuantă dacă profesorul nu găseşte modalităţi suplimentare de a o simula şi de a o întreţine.
Rolul de vehicul  în crearea şi dezvoltarea relaţiei de comunicare  revine „informaţiei” care este dublu codificată: cognitiv şi afectiv. Cea din prima categorie asigură schimbul informaţional care priveşte circulaţia ideilor, a structurilor cognitive şi a procedurilor, pe când cea de-a doua favorizează schimbul interpersonal care priveşte circulaţia stărilor afectiv-emoţionale şi a atitudinilor.
Conştientizând aceste  diferenţe profesorul poate controla comportamentele respective pe care le manipulează strategic dirijând intelectiv factorii emoţionali sau modulând emoţional pe cei intelectuali.
Dinamica procesului comunicaţional generează, complementarizează şi multiplică, atât contactul interpersonal, cât şi schimbul informaţional şi interpersonal până la realizarea intenţiilor\scopurilor pentru care partenerii au intrat în relaţie unii cu ceilalţi.
Şcolii îi revine, în primul rând, misiunea de a informa şi familiariza pe elevi cu diverse domenii ale cunoaşterii, dar şi, de asemenea, de a-i forma în spiritul cerinţelor formulate de societate la un moment dat.
Realizarea acestor aspiraţii este favorizată în contextul contemporan al dezvoltării învăţământului de câteva evenimente care s-au produs recent în funcţionalitatea şcolii şi care atrag atenţia asupra rolului proceselor de comunicare, respectiv:
- centrarea activităţii de predare nu pe cel ce transmite mesaje (profesor) ci pe cel ce învaţă;
- remarcarea avantajului folosirii metodelor active în procesul de predare-învăţare;
- democratizarea relaţiei profesor-elev;
- elaborarea unei temeinice fundamentării teoretice privind managementul clasei de elevi în legătură cu care s-a produs reconsiderarea rolurilor actorilor implicaţi în actul educaţional;
- diversificarea surselor de informare pe care le poate folosi elevul (profesorul încetând de a mai fi unica sursă de informaţii).      
O dimensiune a aptitudinii pedagogice este empatia. Stroe Marcus arată că există două componente ale empatiei: empatia emoţională şi empatia predictivă. Empatia emoţională se referă la participarea profesorului la emoţiile şi sentimentele elevilor, la împărtăşirea acestora, la trăirea lor alături de ei. Ea constă în apropierea faţă de elevi, în pătrunderea în universul lor lăuntric. Empatia predictivă rezidă în capacitatea profesorului de a se transpune în psihologia elevului, de a îndeplini „rolul” lui şi de a-i prevedea, în limitele unei erori admise, comportamentul ulterior. Acei profesori care sunt apreciaţi ca fiind buni şi foarte buni au indici superiori de empatie predictivă. Empatia predictivă facilitează găsirea modalităţilor de a menţine concentrată atenţia elevilor la lecţie, de a se face acceptat de elevi, de a echilibra relaţiile cu ei, asigurând astfel condiţii favorabile pentru procesul de predare-învăţare. Aptitudinile organizatorice se referă nu numai la capacitatea de organizare şi ordonare a materialului de predat, ci şi la abilitatea de a organiza, îndruma şi conduce activitatea clasei ca grup psihosocial. Capacitatea de a comunica cu clasa vizează, mai întâi, abilitatea profesorului de a transmite  pe cale verbală sistemul de cunoştinţe şi priceperi într-un mod atractiv, viu, dinamic, expresiv şi nu unul plicticos, neinteresat. Profesorul realizează cu elevii o comunicare cognitivă, dar şi una afectivă, stabilind cu clasa şi un contact psihologic. Componenta educativă  include abilităţile pentru: formarea convingerilor morale, civice, estetice etc.; exercitarea de influenţe asupra vieţii afective a elevilor (provocate de emoţii şi sentimente puternice); formarea şi dezvoltarea deprinderilor şi obişnuinţelor de conduită morală, patriotică, civilizată; exersarea şi educarea trăsăturilor de voinţă şi caracter; organizarea şi desfăşurarea activităţii la clasă şi în afara ei; evaluarea şi autoevaluarea activităţii educative desfăşurate de profesor.
Pregătirea de specialitate, dimensiunea psihologică şi cea pedagogică se structurează în sistemul unitar al personalităţii psihice didactice, care numai în această configuraţie conduce la succese notabile în actul educaţional.
Însă, actul educaţional din ziua de azi cunoaşte o adevărată dezvoltare prin promovarea relaţiilor dintre profesor şi părinţi,  având ca scop încurajarea familiei în a-şi exercita cu succes funcţia educativă.
O soluţie căutată în procesul de reconstrucţie a practicilor educative în familie este reconsiderarea actului de educaţie ca act de conducere a copilului. Trecerea de la conducerea directă\dirijată la conducerea indirectă şi respectul identităţii copilului ca o persoană importantă\valorizată şi acceptată în familie.  La toate vârstele şi în toate situaţiile, copilul are nevoie de încredere şi valorizare, are nevoie de experienţa prin acţiune şi sprijin măsurat.
Demnitatea vine din recunoaştere şi încredere nu din reprimare şi interdicţie.                             
BIBLIOGRAFIE:
Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa, „Psihologie Şcolară”, Editura Polirom, Iaşi.
Ezechil, Liliana, „Comunicarea educaţională în context şcolar”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002.
Nicola, Ioan, „Tratat de Pedagogie Şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2000.
Schulman Kolumbus, Elinor, „Didactica Preşcolară”, Editura V&I INTEGRAL, Bucureşti, 1998.
Stoica, M. ,, Pedagogie si Psihologie”, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2005.
Păişi, M. ,,Compediu de Psihologie şi Pedagogie”, Editura Pământul, 2006.
Turcu, Filimon şi Turcu, Aurelia, „Fundamente ale psihologiei şcolare”, Editura All, Bucureşti, 1999.
Vrăşmas, Ecaterina Adina, „Consilierea şi educarea părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.

Prof. Zahiu Rodica
Şcoala Gimnazială ,,Nicolae Simonide” Piteşti
Postat mai 2016

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top