49„Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai…”
Așa încep românii o frumoasă legendă, referindu-se la un ținut minunat, țara mea. Și cât vezi cu ochii, pământul românesc este o adevărată încântare. Lanțul muntos care străbate țara noastră, bătrânii Carpați, străjerii ținutului românesc, sunt și astăzi la datorie. Sunt atât de falnici încât noaptea ai impresia că ating bolta înstelata a cerului. La poalele munților, pădurile seculare îi păzesc de mii de ani ca niște adevărați cavaleri cu armuri aurite de razele plăcute ale soarelui. Iarna, munții sunt niște splendori ale naturii. Imaginea unui apus de soare printre munții încărcați de zăpadă, când crestele primesc strălucire de diamant, formează un peisaj mirific și fascinant pentru ochii turiștilor veniți să respire aerul curat și sănătos.
Dealurile, ca și cochiliile melcilor, învelite cu păduri umbroase, găzduiesc numeroase specii de animale sălbatice. Câmpiile învelite cu blana de iarbă sunt presărate cu prietenele cele mai bune ale albinelor, florile multicolore și pline de polen.
Pe văile adânci curg râuri vijelioase în care înoată peștii jucăuși. Susurul lor povestește despre priceperea și curajul lui Ștefan, Mircea sau Mihai, care ne-au apărat libertatea cu prețul vieții lor. Apele lor se strâng rând pe rând în bătrâna Dunăre, neobositul fluviu, ca o panglică azurie, largă, un uriaș șarpe albastru - sidefiu care străbate țara de la vest la est. În drumul său nesfârșit către Marea Neagră, se întâlnește cu Argeșul, călător fără odihnă și neîntrecut povestitor despre măreața Mănăstire a lui Manole sau despre mult iubitul meu oraș natal, Pitești.
În drumul său spre Marea Neagră, lasă în urmă exotica, sălbatica și misterioasa Delta a Dunării, un adevărat paradis, hotelul plutitor al nenumăratelor viețuitoare. Și undele sale ajung pe nisipul fin de la malul mării, care ne încântă cu susurul valurilor sale dantelate și ne așteaptă cuminte în fiecare vară. Și noi ne întoarcem an de an, ca la o mamă bună și iubitoare.
Dar vara a trecut și o toamnă dulce și aurie a pus stăpânire pe întinsul țării. Urc anevoie nenumăratele trepte către Cetatea Poenari, cuibul de vulturi al lui Vlad Țepeș. Sunt cu bunicul meu, care, la cei 67 de ani ai săi, este așa de vioi că abia mă țin după dânsul. Ne oprim puțin și mă așez sub un bătrân stejar…o clipă parcă se aud săbiile ce trec prin ascuțișul lor zeci de soldați. Mă gândesc câte războaie s-au ținut și câți oameni au luptat și au pierit pe câmpul de luptă... Sângele lor a udat acest pământ binecuvântat de Dumnezeu. Dar de ce trebuia să se întâmple toate acestea? Mă întreb în timp ce reluăm drumul și mă gândesc că toate aceste războaie, în care au pierit o grămadă de tineri și bătrâni ai neamului nostru, au fost datorită celor care voiau să ne cucerească. Aceste pierderi nu au fost degeaba deoarece românii au luptat pentru a  avea o tară independentă, pentru a ne duce mai departe limba noastră românească, portul, obiceiurile și tradițiile moștenite.
Bunicul urcă înainte fără să scoată vreun cuvânt. Se zărește cetatea prin frunzișul rar al fagilor seculari. Și iar mă poartă gândul spre zilele de glorie măreață, la eroii neamului fără de care nu am mai fi “noi” și nu am mai fi stăpânii acestor minunate locuri! Chiar dacă sunt doar ziduri în ruină, cetatea are și astăzi o glorie măreață. O privim și nu pot să nu le mulțumesc  bătrânilor care au transmis istoria României de-a lungul timpului și promit ca eu să nu  rup acest lanț, ci o să-l duc mai departe povestind copiilor și nepoților mei despre faptele eroice ale strămoșilor lor!
Bunicul îmi arată în depărtare munții semeți ai Făgărașului, dar ochii mei s-au oprit pe o turmă de mioare ce parcă stau neclintite în decorul tomnatic. Un fluier de cioban se aude în depărtare. Portul românesc este atât de frumos! Șosetele de lâna, opincile originale făcute din piele de porc, ițarii, pieptarul, căciula moștenită de la daci, fota și ia sunt păstrate cu sfințenie de bătrânii noștri în lăzile de zestre și purtate cu mândrie în zi de sărbătoare!
Mă bucur că suntem nepoții dacilor și ai romanilor și vreau să nu uităm să ducem mai departe tradițiile și obiceiurile păstrate din strămoși. Vestim nașterea Domnului Iisus Hristos mergând din casă în casă și urând oamenilor sănătate și belșug. Plugușorul nostru nu e tras de boi, dar umblând cu el le spunem tuturor despre Traian și despre hărnicia lui. În seara Anului Nou colindăm pe la casele românilor cu sorcova pentru a le ura sănătate și belșug în anul care vine. De Sfintele Paște, încondeiem și ciocnim ouă roșii.
Sunt mândră că sunt româncă, sunt mândră că locuiesc într-o țară atât de frumoasă și promit să respect testamentul lăsat nouă de către marele nostru domnitor, Ștefan cel Mare: “ aceste pământuri n-au fost ale strămoșilor mei, n-au fost ale noastre, ci sunt ale urmașilor urmașilor noștri în veacul vecilor”!

Siminea Ana Maria, clasa a-III-a,
Şcoala Gimnazială „Tudor Vladimirescu”, Piteşti
Prof. îndrumător: Sima Camelia Zoica
(Postat iunie 2015)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top