În poveşti, oamenii de zăpadă primesc viaţă, ca şi în povestea mea.
Într-o iarnă, un om de zăpadă a prins viaţă. Chiar dacă arăta ca toţi ceilalţi oameni de zăpadă, cu ochi de tăciune, cu o pălărie veche pe cap, cu nas ascuţit de la un morcov portocaliu şi gură mare, el avea ceva special: inima sa era ca a unui copil şi, de aceea, avea şi sentimente. Îi părea foarte rău că mama sa a murit când un copil s-a jucat şi, din greşeală, a căzut peste ea. El s-a înfuriat foarte tare.
Pe copilul neatent îl chema Darius, iar pe sora sa Maria. Ea lucra ca cercetător. Dorea să afle dacă există şi alte corpuri cu viaţă. Omul de zăpadă nu ştia ce să facă: să-i arate că el are o inimă sau să ţină tainic acest dar.
Într-o zi s-a decis să nu îi spună. S-a gândit că poate le spune şi altor persoane care, din curiozitate, se vor îngrămădi să-l studieze, iar aglomeraţia creată l-ar putea topi.
A aşteptat liniştit şi tăcut să vină luna martie, când primăvara l-a transformat într-un mic iaz cu apă limpede.

Stamate David Cristian
Clasa a III- a A, Școala Gimnazială Tudor Vladimirescu
Înv. Sima Camelia
(Postat decembrie 2014)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top