darmanesti 2În curtea mare a fostei închisori de la Pitești s-au adunat multe persoane. Sunt oameni de calitate, care au ajuns aici fiindcă și-au dorit să fie aici în acest moment, unde se scrie istoria, cum a spus unul dintre invitați. Acum, când se deschide Expoziția permanentă a Memorialului Închisoarea Pitești.

Când se dezvăluie planurile unor oameni, a unei echipe care a visat, a gândit, a sistematizat, a ales și a pus în practică  într-un spațiu expozițional unic o viziune asupra ,,Celei mai teribile barbarii a lumii contemporane” – Experimentul Pitești. De acum înainte este disponibilă tuturor, pentru a se face o minimă justiție memoriei.
Va fi un spațiu în care sute și mii vor intra zâmbind și vor ieși serioși, preocupați, neîncrezători parcă în ceea ce au auzit, de ceea ce au trăit aici între aceste ziduri reci care nu au puterea de a transmite ele, singure, simple și goale, inimaginabilul. O călătorie în iad, acolo unde ,,Atât de cumplite au fost suferințele că mulți dintre noi în noaptea aceea și-au pierdut mințile, iar alții și-au pierdut veșnicia” , după cum atât de clar a simțit-o  ,,piteșteanul” Sergiu Mandinescu. Asta trebuie să fie Muzeul Închisorii Pitești, pentru a înțelege măcar în parte  latura represiv- diabolică a regimului comunist. Și a căpăta instrumentele memoriei pentru a-l combate.
Primul moment al evenimentului a fost slujba religioasă ținută de Episcopului Calinic al Argeșului și Muscelului. Vocea sa ajungea înjumătățită la mine, aflat destul de departe. Deși liniștea era adâncă. Singurele zgomote erau acelea venite din Închisoare, n-am înțeles de unde puteau proveni, ce ecouri le purtau, slabe, ca și vocea episcopului. Brusc mi-a trecut prin minte că ar putea fi vocile damnaţilor, vocile reeducaţilor, care se împleteau în chip tragic și rugător cu inflexiunile micului cor preoțesc ad-hoc.
Vocile-ecou din mintea mea au încetat și episcopul Calinic și-a început imediat, fără pauză, discursul. De fapt câteva vorbe spuse cu aceeași voce înceată, cu ochii închiși din când în când. Ne-a reamintit de primele scrieri în care este abordată reeducarea, cele ale lui Virgil Ierunca și Dumitru Bacu, despre necesitatea de a se cunoaște ceea ce a fost.
Apoi a vorbi domnul Preda, președinte executiv al IICMER, care a sprijinit de la început inițiativa de a se realiza această expoziție. În câteva cuvinte a explicat necesitatea acestui demers la care a pus umărul o instituție a statului român – IICMER.
O scurtă intervenție a avut și Alin Mureșan, director general al IICMER. Modest și la obiect. „Azi în România se deschide un nou muzeu. Este al doilea care are ca obiect represiunea comunistă de la începutul instalării regimului comunist în România”. Și a mai zis ceva cu miez - ,,Din nefericire sau poate din fericire, este o inițiativa privată !” Da, într-adevăr, căci știm cu toții ce administrator priceput la proiecte este statul român. Mai ales de istorie recentă, când mereu mai poate fi cosmetizat sau băgat sub preș niște gunoi. Căci gunoi înseamnă pentru statul nostru morții și suferința, fie că vorbim de anii  1950- 1960 sau de mult mai apropiatul 1989. Muzeul Memorial este realizat de familia Axinte, cea care deține de ani buni clădirea. Maria Axinte este sufletul Memorialului, așa cum Alin Mureşan, zic eu, este creierul.
Primul dintre deținuții politic ce a avut inițiativa unui discurs  a fost domnul Sergiu Rizescu, președintele AFDPR Argeș. A mulțumit familiei Axinte pentru eforturile făcute. A vorbit și domnul Ioan Chiriac, venit de departe, de la Galați. Fost deținut politic trecut prin chinurile reeducării în tinerețe aici, la Pitești. Foarte articulat și precis, nu a lăsat că vârsta și bătrânețea să îi umbrească discursul. Cu un zâmbet amar ne-a zis că a avut cinstea de a fi fost bătut chiar de către Țurcanu. M-a impresionat mult domnul Jacques Iamandi, care în ciuda celor două bastoane cu care își ajuta cu greu picioarele neputincioase, mi-a apărut ca un spirit puternic, așa cum l-am cunoscut din memoriile sale. În câteva cuvinte  a spus esențialul despre Pitești. De fapt ne-a lăsat pe noi să înțelegem esențialul din cele zise de părintele Calciu -  „Şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Domnul Ioan Nicolae Dumitru, piteşteanul nostru, seniorul de  98 de ani, a trecut prin Închisoarea Pitești când încă nu începuse reeducarea, undeva prin 1947. Ne-a povestit cu mândrie despre revolta la care a luat parte atunci, când după trei zile grele de înfometare, deținuții i-au alungat pe gardieni și au fost liberi pentru șase ore. Ore plătite scump mai apoi, dar au demonstrat că pot să reziste încă la opresiune !
Ultimul a vorbit Constantin Marta, o voce puternică și clară, participant la rezistența anticomunistă de la Capu Piscului. L-am întâlnit cu ani în urmă la Aninoasa, unde i-am luat un  interviu pentru Institutul de Istorie Orală al Fundației Academia Civică.
La sfârșit, Maria Axinte i-a rugat pe cei prezenți să intre și să viziteze expoziția, cu rugămintea ca, fiind atât de mulți, să se răspândească în tot spațiul muzeal alcătuit din circa 35 de săli.
Calitatea imaginilor este deosebită. Amintește de Muzeul de la Sighet. În câteva săli suntem succint informați despre contextul în care regimul comunist  se instalează în țară. Există și săli cu rezistența armata din zona Nucșoarei, ceea ce e foarte bine.
Memoria, ca formă a justiției, a început să funcționeze la Pitești!

Nedelcu Cătălin, Școala Gimnazială Dârmanești
Nedelcu Emanuela, Școala Gimnazială ,,Iordache Păcescu'' Coșești
(Postat septembrie 2018)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top