În arealul carpato-danubian s-a importat o sărbătoare care s-a pliat foarte bine în cadrul tinerei generaţii. O astfel de sărbătoare este Valentine`s Day, care a lăsat în umbră sărbătoarea românească tradiţională Dragobete.
Biserica Catolică marchează în ziua de 14 februarie martirul Sf. Valentin. Iar mesajul „From your Valentine” (de la al tău Valentin) a rămas tradiţional şi este inscripţionat pe aproape toate cadourile sau felicitările care se trimit cu această ocazie.
Tradiţia românească ni-l propune la 24 februarie pe Dragobete, numit şi Cap de Primăvară. El este purtătorul dragostei şi al bunei dispoziţii la români.
După legendă el este fiul Babei Dochia şi păstrează unele atribuţii ale zeului dragostei, Cupidon. El e sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc şi încep să-şi construiască cuiburile. De aceea, fetele şi băieţii aşteptau cu nerăbdare şi sărbătoreau Dragobetele pentru a fi şi ei îndrăgostiţi tot anul.
Această frumoasă zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele olteneşti, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de import apărută pe trotuarele şi pieţele publice ale oraşelor.
Mărţişorul, cel care celebrează venirea primăverii, este o sărbătoare specific românească. În această zi se oferă persoanelor de sex feminin apropiate mărţişoare ca mici semne de mulţumire. Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de fericire şi noroc.
Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-o fundiţă roşie cu alb sau alb cu negru, ce semnifică lupta vieţii asupra morţii, a sănătăţii împotriva bolii, la care se adaugă alte simboluri ale norocului: trifoi cu 4 foi, potcoava, inima.
Mărţişorul era aruncat sau purtat până la venirea berzelor, care trebuiau să ia „regretele” şi să aducă „albeaţă” sănătoasă obrazului.
În multe săpături arheologice din România s-au găsit mărţişoare cu o vechime mai mare de opt mii de ani. Sub forma unor mici pietre de râu, vopsite în alb şi roşu, ele erau înşirate pe aţă şi purtate la gât.
Culoarea roşie, dată de foc şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică înţelepciunii bărbatului.  
Şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii, ca o permanentă mişcare a materiei.
El semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere vieţii şi închipuie necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb şi roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al sevelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi înmormântare.
La sfârşitul secolului al al XIX-lea, mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi, fără deosebire, de la părinţi în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul de care se agăţa o monedă metalică de argint şi, uneori, de aur, se purta legat de mână, uneori prins la piept sau la gât.
El era scos, în funcţie de zona etnografică, la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi.
1 martie ar trebui să ne aducă aminte de solemnitatea mărţişorului, de actul ritualic, rostul vieţii şi albul gândului curat. Un simplu şnur ajunge. El este aducătorul de noroc şi belşug; numai el apără şi poartă nevăzut mângâierea dragostei.


Prof. în învăţământul primar, Dumitrescu Mariana
Şcoala Valea Iaşului
(Postat februarie 2015)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top